Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din 2015

Pe Facebook, fiecare cu Felicia lui

Există o femeie, să-i spunem Felicia, care pare să fie cel mai nasol coșmar pe care-l pot avea pe Facebook, asta dacă aș lua-o în serios.  Doi ani de zile, cât am scris pentru   Hyperliteratura ,  fiecare articol avea musai și-un comentariu de-al ei prin care-mi explica, dar cu superioritatea aia pseudo-camuflată de înțelepciune de iluminat la minte, probabil de creștinism, cum e bine să fie bine și cum e rău când e rău. Fie că articolul avea vreo legătură cu binele, răul, căcatul de maimuță sau ouăle de piton.

„Clubul putregaiurilor”, de Jonathan Coe

- Ce citești? întrebă el. De cinci minute încoace, Sam se adâncise în lectura cărții. Acum îi arătă coperta lui Bill. - Douăzeci și cinci de pași magici spre puterea cuvântului , citi acesta și chicoti. Încerci să devii mai bun, ai? - Limbajul e foarte important, zise Sam. - Adevărat. - Zice-aici (Sam dădu câteva pagini înapoi, până la prefața autorului) - ia fii atent: De-a lungul secolelor, conducătorii au recunoscut miracolul cuvintelor . - Și asta-i adevărat.

Jurnal de vânzătoare: interviul de angajare

Ca orice vânzătoare ofuscată, într-o zi îți iei lumea-n cap și-ți bagi picioarele în cretinii care ajung, de cele mai multe ori, să-ți fie șefi. Sau cu care pur și simplu interacționezi de nevoie, că e, oarecum, în „fișa postului”. Iar asta nu poate însemna decât că ești o fostă vânzătoare aflată pe drumul spre un nou job de... vânzătoare? Da! Iar asta se traduce astfel: interviuri peste interviuri, totul peste alte interviuri, with a pinch of perioade de probă. Deci apuci să le vezi pe toate, dacă n-ai avut cumva „norocul” să faci asta la ultimul loc de muncă. Chiar pe toate, fără exagerări! Bine, s-a dus vremea când erai vânzătoare la bar cu jocuri electronice și te-a alergat un manelar cu topor în mână pentru că ai vrut să-l întrerupi din caftit clienți, dar ceva-ceva noutate poate exista peste tot.

Înțelepciunea de la douăjpatru

Când viața nu se mai poate rezuma în citatele din Radu F. Constantinescu, Teo cea Trandafir sau Tony Poptămaș (apropo, check THIS out; way cooler), îți dai seama că, de fapt, totul se rezumă tot cam la ce zic ei, poate numai o idee mai tragic. Așadar, când te faci mare, observi și mai conturat cele două tipuri de oameni care-ți vor mânca zilele cât ești pe Terra: the good and the bad . Nu știu, uneori nuanțele de gri tind și ele spre alb, cred eu, de aia nu mi-e așa greu să zic: da, sunt oameni faini și sunt și oameni nașpa rău. Singurul în afara celor două categorii e vecinul de deasupra, care folosește bormașina zilnic de aproape 4 ani. Cu el nu știu care-i faza, serios.

Hatereală: iubitiva mult!

Dacă ar cerceta cineva, dar serios, care e cel mai des folosit comment scris în română pe Facebook, ăla numai unul ar putea fi, cred eu: iubitiva mult . Nu se poate iubi nimeni dacă nu urează asta cineva.  Nu contează că ai o relație de 10 ani cu cineva. Nu contează că ești căsătorit de 35. Sau că, for that matter, sunteți împreună de o săptămână. Dacă nu ți se spune, cu dragoste, că aia trebuie să faceți, adică iubitiva mult , cuplul vostru nu există. Sorry, dar așa e. Nu e vina mea. Știu comentacii ce știu, eu doar observ și relatez.

„Vicky, nu Victoria”, de Cristina Nemerovschi

Vicky, nu Victoria   a apărut la editura Herg Benet în toamna lui 2015 și este continuarea volumului care, cred eu, deschide măcar o trilogie,  nymphette_dark99 . Autoarea, Cristina Nemerovschi, e tipa aia cool pe care lumea nu se poate decide dacă o urăște sau doar o invidiază.

Lasă-te condus pe cele ”157 de trepte spre Iad”

157 de trepte spre Iad sau Salvați-mă la Roșia Montană  a apărut în 2010, iar pentru scrierea acestui roman autorul Alexandru Vakulovski a beneficiat de o bursă de creație ArtistNe(s)t la Tescani.  Stilul este savuros, subiectul la fel; dialogul este exact cât trebuie și unde trebuie, întreaga linie a poveștii e cumva duioasă, ca o litanie, ca un bocet în surdină pentru un mort necunoscut. Limbajul colocvial și dramele de zi cu zi sunt, la fel, frânturi necesare. 

Despre oameni și petiții anti-rock

Meanwhile, in Romania, sunt peste 1000 de semnături pe o listă făcută de o femeie care vrea „interzicerea rock-ului in Romania”.  Peste 1000 de oameni care își contrazic astfel teoria că, în caz de potop, pentru ei o să apară un Noe care să-i urce-n corabie, lăsându-ne pe noi, „sataniștii”, în ploaie.  Peste 1000 de oameni care uită că din banii tuturor se fac clădiri cu cruci aurite-n vârf, nu baruri pentru rockalăi.  Peste 1000 de oameni care nu vor să iasă din întuneric (că-i noapte lumina aia a voastră!) și mai bine aruncă cu piatra în ce nu cunosc.

Wojciech Kuczok scrie pentru cei marginalizați, singuri și triști

Autor contemporan, Wojciech Kuczok este unul dintre acei scriitori polonezi care aleg să scrie despre viață așa cum este ea, cu bune și rele, cu blesteme, insulte și păreri de rău, cu pasiune și ură aparent nejustificată, sau poate doar iubire manifestată greșit. El scrie în  Mizeria: Antibiografie (Editura Polirom, 2008) despre familii făcute parcă pentru a fi destrămate ulterior, despre oameni care suferă din cauza nemerniciei celor care ar trebui să îi iubească și să îi protejeze. Wojciech Kuczok scrie pentru cei marginalizați, singuri și triști; și scrie despre ei așa cum alții poate că nu au curajul.

Dreiser și Hugo despre dreptul omului de a decide asupra altei vieți

O tragedie americană , de Theodore Dreiser și Ultima zi a unui condamnat la moarte , de Victor Hugo – ambele elogii aduse vieții, celebrând-o pe aceasta, paradoxal, tocmai prin ilustrarea sentimentelor care încearcă ființa umană chiar în pragul morții violente, iminente, venite ca o pedeapsă a oamenilor pentru oameni – se aseamănă tocmai prin această încăpățânare și tenacitate de care autorii dau dovadă atunci când trasează liniile unei vieți aflate aproape de final.

Memoriile unei personalități fascinante - Antoaneta Ralian, „Amintirile unei nonagenare”

Amintirile unei nonagenare: Călătoriile mele, scriitorii mei a apărut în 2014 la Editura Humanitas, în colecția de Memorii și Jurnale. Autoarea, Antoaneta Ralian, este unul dintre cei mai de succes traducători ai României, ea semnând în lunga-i carieră peste o sută de traduceri din operele celor mai cunoscuți și apreciați autori britanici și americani.

„Negustorul de începuturi de roman”, de Matei Vișniec

O prietenă tare dragă mi-a dăruit Negustorul de începuturi de roman și prin asta mi-a devenit și mai prietenă, și mai dragă. Cred foarte mult în momentul în care apare o carte în viața cuiva și în contextul în care aceasta este citită, prin urmare nu accept că nu a fost ceva complot al universului pentru ca eu să-l descopăr pe Matei Vișniec și să-l îndrăgesc iremediabil. E cartea de care nu-mi imaginez că n-aș putea avea vreodată nevoie. Interpretez totul în manieră prea personală, dar da, știu că e scrisă pentru mine.

„Malad”, de Alexandru Voicescu

Tot aud în ultima vreme despre faptul că Malad nu pare a fi scris de un român - și tare mi-ar plăcea să-mi amintesc cine și unde a zis asta prima oară, ca să pot cita corect, dar nu există șanse ca asta să se întâmple - iar vestea bună în ceea ce mă privește este chiar asta: da, din ce putem spune după citirea primului roman al editorului Alexandru Voicescu, el nu pare să scrie ca un român. Felicitări pentru asta!

Jurnal de vânzătoare: pe vremea mea...

Pe vremea mea (aia era acum câțiva ani), lumea nu era nicidecum altfel. Dar sună fain să zici „pe vremea mea” la orice treabă mișcătoare de inimi. Ca acum, când vreau, totuși, să subliniez că aș bate la cur cu o nuia în flăcări și cu spini pe toți părinții ăia care-și încurajează copiii spre retard. 

Despre lume și liniile care o separă - Michel Houellebecq, „Supunere”

Îmi place atât de mult de Michel Houellebecq încât, dacă m-aș putea naște încă o dată și-aș putea alege cine să fiu, el ar fi printre primele opțiuni. Am tot citit în ultima vreme multe păreri legate de faptul că, zice-se, biografia scriitorului trebuie să fie într-un anume fel ca să te poată mișca și cartea. Dacă el e o  mizerie, cartea aia bună a lui parcă lasă să se vadă și ceva jeg, so they say . Și recunosc că, într-o oarecare (mare?) măsură, așa e; e ca-n viață: cum afli mai multe despre un om, cum te sperie mai rău și parcă nu mai vezi cu aceiași ochi ceea ce face. Houellebecq este, probabil, sinistru pentru unii. Un excentric, un nebun, un nimeni cu pretenții. Dar nu din mințile zdruncinate ies minuni?

Jurnal de vânzătoare: ciudățenii

Librărie: - Bună ziua, aveți produse de la bla-bla-bla? - Mmm...nu-mi pare cunoscut, puteți să-mi spuneți ce produse au, ce căutați? - Cuțite au, cuțitașe așa. Aveți? - Nuu, nu prea ținem cuțite-n librărie. Din păcate. - A, credeam că aveți, că aveți de tot felul, căni și din astea. - Da, tacâmuri nu avem. - Îhî, păcat, erau faine cuțitașele, cuțitașe-mi trebuiau, din alea faine de la bla-bla-bla.

„Cînd tatăl tău e mai în vârstă decît tine exact de două ori”, de Mihail Vakulovski

Să muriți de nervi că eu am citit toate cele 3 volume din ceea ce se poate numi seria  Tovarăși de cameră și voi nu! Glumesc, să nu moară nimeni, că ne trebuie oameni. Ca să aibă cine citi pe lumea asta tristă, neagră de jeg, murdară-n sufleți, desigur. Nu-i bai, că-n curând se lasă la apă și volumul al II-lea, dar și al III-lea, că acum se găsește numai rockman -ul 1 - și ăla destul de greu. Plec de la premisa că Tovarăși de cameră a fost citit de toată lumea. Sau măcar de multă lume. Astfel încât continuarea, Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decât tine exact de două ori (CDPL, 2015), e un must-read. Nu că vreau să zic că e mai bună decât prima parte... dar da, asta vreau să zic. Dacă prima mi-a plăcut mult,  a doua trebuie să beneficieze de ceva superlative ca să simt că am descris cum merita.

7 motive pentru care să refuzi debutul literar

E posibil să-ntâlniți cuvinte măcar ușor obscene. Sfaturile nu vin de la mine în calitate de nimic altceva decât cititor și consumator de literatură. Tot mai multă lume scrie, publică, se autoinvită la evenimente discutabil relevante în calitate de autor și persoană cu genialitate-n cap. Ceea ce-ți dă de gândit ție, ca spectator/cititor, și te face să vrei să dai sfaturi împricinatului. Sau măcar cu ceva peste ochi, dacă sfaturile nu se acceptă.

„Viața de poveste a lui A. J. Fikry”, de Gabrielle Zevin

Cu două săptămâni înainte de Crăciun, cu două minute înainte de ora închiderii, A. J. îi dă afară pe ultimii clienți. Un bărbat într-o geacă înfoiată dă nehotărât târcoale celei mai recente cărți cu Alex Cross. - Douăzeci și șase de dolari mi se pare cam mult. Știți că pot s-o cumpăr mai ieftin online, nu? A. J. îi spune că da și îi arată ușa. - Dacă vreți să fiți competitiv, ar trebui să scădeți prețurile, îi zice omul. - Să scad prețurile. Să. Scad. Prețurile . Nu mi-a trecut prin cap până acum, spune A. J. blajin. - Tinere, faci pe obraznicul? - Nu. Sunt recunoscător. La următoarea ședință a acționarilor Island Books, voi propune neapărat ideea dumneavoastră inovatoare. Sunt convins că dorim să rămânem în continuare competitivi. Între noi fie vorba, pe la începutul anilor 2000 renunțaserăm la competitivitate. Eu am știut că e o greșeală, dar comitetul meu de administrație a hotărât că mai bine am lăsa competitivitatea în seama atleților olimpici, a puștilor care pa

Jurnal de vânzătoare: turiștii și răbdarea

Oricât de proști sunt românii când merg pe undeva la scăldat ori schiat, desele întâlniri cu turiștii străini la tine-acasă îți dau de gândit. Nu, poate că nu românii sunt ciuma de care trebuie să se ferească toată lumea. Poate că e infinit mai rău să ai de-a face cu vestici cărora li se spune, la îmbarcare, că merg într-o lume săracă și tristă unde lumea abia de a coborât din copaci și tocmai ce-a ieșit din grote.

„Laur”, de Evgheni Vodolazkin

Laur , de Evgheni Vodolazkin, a apărut în colecția Raftul Denisei de la editura Humanitas Fiction în 2014 și a devenit rapid bestseller. Are 328 de pagini și o super-copertă; de obicei, variantele în română ale unor cărți bune ajung să aibă copertă nepotrivită și plictisitoare. Aici e clar cazul invers: coperta traducerii în română arată mult, mult mai bine decât originalul.

Jurnal de vânzătoare: cei mai răi oameni din lume

Ca orice vânzătoare care depune efort fizic pe diverse plantații occidentale, ai liber în zile anormale, cum ar fi miercuri și joi sau joi și vineri, când restul populației care are job normal e la muncă. Și tu vrei să te relaxezi după ce ai dat cu aspiratorul, mop-uit, dez-prăfuit și spălat WC-ul, că doar ești gospodină și dacă faci treabă la alții pentru salariul minim pe economie trebuie să-ți găsești energia să faci și pentru tine, să nu stai în jeg până la genunchi, că te respecți.