Treceți la conținutul principal

„Clubul putregaiurilor”, de Jonathan Coe


- Ce citești? întrebă el.
De cinci minute încoace, Sam se adâncise în lectura cărții. Acum îi arătă coperta lui Bill.
- Douăzeci și cinci de pași magici spre puterea cuvântului, citi acesta și chicoti. Încerci să devii mai bun, ai?
- Limbajul e foarte important, zise Sam.
- Adevărat.
- Zice-aici (Sam dădu câteva pagini înapoi, până la prefața autorului) - ia fii atent: De-a lungul secolelor, conducătorii au recunoscut miracolul cuvintelor.
- Și asta-i adevărat.


- Politicianul englez John Selden a spus, cu trei sute de ani în urmă, că „silabele guvernează lumea”.
- Întru totul de acord.
- Când un Hitler, un Mussolini sau un Peron a preluat puterea, primul lucru pe care l-a făcut a fost să controleze cuvintele - presa, radioul, cărțile.
- Foarte bine zis.
- Chiar și într-o democrație, cuvintele sunt instrumente magice. Cel care guvernează sau vrea să guverneze trebuie să aibă știința folosirii cuvintelor. Omul este mai influențat de limbaj decât de faptele realității înconjurătoare.
- Tipul știe ce spune.
- Adevărul este, conchise Sam, că un cuvânt poate să taie mai adânc decât o sabie.
Bill își pipăi capul bandajat și tresări.
- Totuși, zise el, uneori te faci înțeles și cu o lovitură de bulan peste scăfârlie. Înțelegi ce-ți spun?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii.