Treceți la conținutul principal

Înțelepciunea de la douăjpatru

Când viața nu se mai poate rezuma în citatele din Radu F. Constantinescu, Teo cea Trandafir sau Tony Poptămaș (apropo, check THIS out; way cooler), îți dai seama că, de fapt, totul se rezumă tot cam la ce zic ei, poate numai o idee mai tragic.

Așadar, când te faci mare, observi și mai conturat cele două tipuri de oameni care-ți vor mânca zilele cât ești pe Terra: the good and the bad. Nu știu, uneori nuanțele de gri tind și ele spre alb, cred eu, de aia nu mi-e așa greu să zic: da, sunt oameni faini și sunt și oameni nașpa rău. Singurul în afara celor două categorii e vecinul de deasupra, care folosește bormașina zilnic de aproape 4 ani. Cu el nu știu care-i faza, serios.

Dacă e să începem cu oamenii nașpa, ăia sunt mult mai puțini, vreau să cred. Niște câțiva care, din varii motive, sunt așa și nu altfel. Sunt mâzgoși în interiorul lor în asemenea hal că, dacă ar fi să le râcâi sufleții, ți-ai înnegri ustensilele de râcâit într-o secundă. Nu știu cu ce naiba se poate testa asta în mod practic, but still.

Și apoi sunt oamenii buni. Ăia faini, mișto, minunați. Ăia pe care-i ghicești din prima, de care ești convins că o să-ți devină buni prieteni, pe care știi că o să-i iubești pentru că faceți parte din categoria aia de ființe care nu văd în celălalt un inamic permanent care trebuie anihilat. Ăia care-ți vorbesc ca unui egal, deși te cam știi că nu ești așa. Ăia care plantează un copac, sapă o fântână, zâmbesc unui necunoscut pe degeaba.

Oare faptul că mie-mi plac ăia buni mă face și pe mine parte din the good fellas?!?




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii.