Treceți la conținutul principal

Înțelepciunea de la douăjpatru

Când viața nu se mai poate rezuma în citatele din Radu F. Constantinescu, Teo cea Trandafir sau Tony Poptămaș (apropo, check THIS out; way cooler), îți dai seama că, de fapt, totul se rezumă tot cam la ce zic ei, poate numai o idee mai tragic.

Așadar, când te faci mare, observi și mai conturat cele două tipuri de oameni care-ți vor mânca zilele cât ești pe Terra: the good and the bad. Nu știu, uneori nuanțele de gri tind și ele spre alb, cred eu, de aia nu mi-e așa greu să zic: da, sunt oameni faini și sunt și oameni nașpa rău. Singurul în afara celor două categorii e vecinul de deasupra, care folosește bormașina zilnic de aproape 4 ani. Cu el nu știu care-i faza, serios.

Dacă e să începem cu oamenii nașpa, ăia sunt mult mai puțini, vreau să cred. Niște câțiva care, din varii motive, sunt așa și nu altfel. Sunt mâzgoși în interiorul lor în asemenea hal că, dacă ar fi să le râcâi sufleții, ți-ai înnegri ustensilele de râcâit într-o secundă. Nu știu cu ce naiba se poate testa asta în mod practic, but still.

Și apoi sunt oamenii buni. Ăia faini, mișto, minunați. Ăia pe care-i ghicești din prima, de care ești convins că o să-ți devină buni prieteni, pe care știi că o să-i iubești pentru că faceți parte din categoria aia de ființe care nu văd în celălalt un inamic permanent care trebuie anihilat. Ăia care-ți vorbesc ca unui egal, deși te cam știi că nu ești așa. Ăia care plantează un copac, sapă o fântână, zâmbesc unui necunoscut pe degeaba.

Oare faptul că mie-mi plac ăia buni mă face și pe mine parte din the good fellas?!?




Postări populare de pe acest blog

Nu mă subestima, hani. O să mă știi de undeva!

O știți și voi pe Petronela Rotar, da? O știți de la TV, ați citit-o pe acestblogdenervi , dar o știți de (alt)undeva? Pentru că eu o știu din câteva locuri în care cartea O să mă știi de undeva m-a dus sau m-a readus. 
Vreau să scriu cât pot de bine despre ea pentru că mi-a vorbit nespus de frumos, clar și răspicat, uneori dur, alteori cu un glas de mamă care-ți dă părul după ureche.

Patricia Lidia: „Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu e hobby, ci stil de viață.”

Când îți faci timp, îți place să stai de vorbă cu oameni de la care ai ce învăța, de la care nu ai cum să consumi non-informație și care, poate, te vor motiva pe tine și pe ceilalți. Patricia Lidia, pe care cred că o știți din multe locuri, despre care veți afla în cele ce urmează, este un astfel de om luat la întrebări despre tot ce face pentru ea, pentru comunitate și pentru oameni în general.
Muncă, Asociația Bastionul ArtLitTim, cluburile de lectură de la Penitenciarul Timișoara, scris, citit mult, copil mic, Asociația Ador Copiii. Când și cum poți să le faci pe toate? Ai cumva un planner zilnic pe care-l respecți cu sfințenie sau cum funcționezi? Vai, cât îmi place să mă laud despre cât de organizată sunt! :) măcar e adevărat și se observă din câte activități MĂ LAUD că fac! Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană pragmatică, organizată. Mă folosesc din plin de resursele tehnologiei moderne ca să reușesc să fac în 10 ore cât alții în 24. Nu sunt eu cea mai bună și harnică …

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.