Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din decembrie, 2015

Pe Facebook, fiecare cu Felicia lui

Există o femeie, să-i spunem Felicia, care pare să fie cel mai nasol coșmar pe care-l pot avea pe Facebook, asta dacă aș lua-o în serios.  Doi ani de zile, cât am scris pentru   Hyperliteratura ,  fiecare articol avea musai și-un comentariu de-al ei prin care-mi explica, dar cu superioritatea aia pseudo-camuflată de înțelepciune de iluminat la minte, probabil de creștinism, cum e bine să fie bine și cum e rău când e rău. Fie că articolul avea vreo legătură cu binele, răul, căcatul de maimuță sau ouăle de piton.

„Clubul putregaiurilor”, de Jonathan Coe

- Ce citești? întrebă el. De cinci minute încoace, Sam se adâncise în lectura cărții. Acum îi arătă coperta lui Bill. - Douăzeci și cinci de pași magici spre puterea cuvântului , citi acesta și chicoti. Încerci să devii mai bun, ai? - Limbajul e foarte important, zise Sam. - Adevărat. - Zice-aici (Sam dădu câteva pagini înapoi, până la prefața autorului) - ia fii atent: De-a lungul secolelor, conducătorii au recunoscut miracolul cuvintelor . - Și asta-i adevărat.

Jurnal de vânzătoare: interviul de angajare

Ca orice vânzătoare ofuscată, într-o zi îți iei lumea-n cap și-ți bagi picioarele în cretinii care ajung, de cele mai multe ori, să-ți fie șefi. Sau cu care pur și simplu interacționezi de nevoie, că e, oarecum, în „fișa postului”. Iar asta nu poate însemna decât că ești o fostă vânzătoare aflată pe drumul spre un nou job de... vânzătoare? Da! Iar asta se traduce astfel: interviuri peste interviuri, totul peste alte interviuri, with a pinch of perioade de probă. Deci apuci să le vezi pe toate, dacă n-ai avut cumva „norocul” să faci asta la ultimul loc de muncă. Chiar pe toate, fără exagerări! Bine, s-a dus vremea când erai vânzătoare la bar cu jocuri electronice și te-a alergat un manelar cu topor în mână pentru că ai vrut să-l întrerupi din caftit clienți, dar ceva-ceva noutate poate exista peste tot.

Înțelepciunea de la douăjpatru

Când viața nu se mai poate rezuma în citatele din Radu F. Constantinescu, Teo cea Trandafir sau Tony Poptămaș (apropo, check THIS out; way cooler), îți dai seama că, de fapt, totul se rezumă tot cam la ce zic ei, poate numai o idee mai tragic. Așadar, când te faci mare, observi și mai conturat cele două tipuri de oameni care-ți vor mânca zilele cât ești pe Terra: the good and the bad . Nu știu, uneori nuanțele de gri tind și ele spre alb, cred eu, de aia nu mi-e așa greu să zic: da, sunt oameni faini și sunt și oameni nașpa rău. Singurul în afara celor două categorii e vecinul de deasupra, care folosește bormașina zilnic de aproape 4 ani. Cu el nu știu care-i faza, serios.