Treceți la conținutul principal

Pe Facebook, fiecare cu Felicia lui


Există o femeie, să-i spunem Felicia, care pare să fie cel mai nasol coșmar pe care-l pot avea pe Facebook, asta dacă aș lua-o în serios. 

Doi ani de zile, cât am scris pentru Hyperliteratura, fiecare articol avea musai și-un comentariu de-al ei prin care-mi explica, dar cu superioritatea aia pseudo-camuflată de înțelepciune de iluminat la minte, probabil de creștinism, cum e bine să fie bine și cum e rău când e rău. Fie că articolul avea vreo legătură cu binele, răul, căcatul de maimuță sau ouăle de piton.


Nici nu cred că Felicia respectivă știe de mine, că mă percepe conștient, că e ceva personal, din care cauză cred că ea, de fapt, urmărește nu oameni, ci ocazii de a-și etala urina cu sclipici binevoitor care-i irigă creierul la intervale regulate. 

Dacă mi se pare ceva mai nasol decât un hater gratuit, apăi aia e o Felicie pentru care nu contează nimic în afara faptului că ea trebuie să dea bine (în fața unui public inexistent) pentru că zice și te dojenește părintește ba că ești încrezut, ba că (fără să prindă ideile din seria „Jurnal de vânzătoare”) să zici merci că muncești așa nobil și să nu te mai crezi tu nedreptățit că ai făcut școli, că important e că, de exemplu, „bunătatea care distruge cinismul prin aura de frumusețe care înconjoară spiritul și...”. 

Aproape că uitasem de ea, dar uite că mă izbesc de omniprezența ei și la Serial Readers, de unde mai deduc ceva: că ea vrea să pară o citită, dar că oricum îi pune la punct pe tembelii ăștia cu 3 licențe și 5 mastere și 7 doctorate pe bune, oameni care, poate, chiar au acces și la nivelul ăla al existenței care le permite să vadă clar că... da, viața e de căcat. Și uneori nu e. Și e bine așa cum e, dacă e. 

Și că it totally sucks să te dai tu cel mai ortodox din turmă. Tot behăit e și ăla, numai că oleacă mai strident, deci deranjant, deci motiv să-ți urez un minunat deget mijlociu ridicat până-n slăvi, acolo unde crezi tu că te situezi!

Dar nu, dacă nu îți arzi la cur un bici cu iconița cu Boca lipită pe el, nu ești demn de a fi om, că dară omul numai binele trebuie să-l vadă, toată lumea trebuie să fie de acord cu ăla care pare mai aproape de Cristos, toți poneii trebuie să se cace curcubeu în exact aceleași nuanțe. Și tu dai lecții despre iubire necondiționată și căcat de suflet și înțelegere și acceptare, vacă a Domnului?

Postări populare de pe acest blog

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…