Treceți la conținutul principal

„Laur”, de Evgheni Vodolazkin


Laur, de Evgheni Vodolazkin, a apărut în colecția Raftul Denisei de la editura Humanitas Fiction în 2014 și a devenit rapid bestseller. Are 328 de pagini și o super-copertă; de obicei, variantele în română ale unor cărți bune ajung să aibă copertă nepotrivită și plictisitoare. Aici e clar cazul invers: coperta traducerii în română arată mult, mult mai bine decât originalul.


Pe bună dreptate, căci e o carte atât de diferită, excelentă în particularitățile ei! Nu mi-aș fi imaginat-o atât de intens mistică. Pot vorbi despre Laur numai la superlativ, poate și pentru că a fost cartea potrivită la momentul potrivit: aveam nevoie de ceva care să mă captiveze nu preț de 10 pagini sau un capitol, ci de la un capăt la celălalt. Adevăr grăiesc: ceea ce mă face să vreau să recitesc imediat după ce am terminat e o minune transpusă-n cuvinte și legată-n copertă.

Acțiunea are loc în secolul al XV-lea, dar trebuie subliniat că totul se întâmplă în afara timpului. Pentru că asta vrea să ilustreze autorul: atemporalitatea ori dilatarea și comprimarea temporalității în funcție de planuri ce se întretaie și se influențează reciproc, rar atentând la economia generală a universului. Fiecare iese de sub influența curgerii anilor cu ușurință, dar intră la loc la fel de repede - apartenența la un anume grad de dumnezeire, de sfințenie nu condiționează absolut această călătorie în timp.

Arseni este un copil cu capacități tămăduitoare; este crescut de către Hristofor, bunicul său, chiar dinainte ca părinții copilului să moară de ciuma care mătura în cale sate și zone întregi. Arseni învață de la Hristofor proprietățile plantelor și vindecă boli grave chiar și atunci când nu este rugat; pe lângă înclinația spre medicina medievală, Arseni - este evident - e mai mult decât un simplu muritor, sau poate că e un muritor aflat în permanență mai aproape de Dumnezeu.

După moartea lui Hristofor, Arseni rămâne singur pentru o scurtă perioadă; Ustina, o tânără și frumoasă străină, apare-n ușa lui și nu mai pleacă niciodată. Când dă naștere copilului lor (mort), moare și ea. De aici, viața lui Arseni se schimbă complet. Devine conștient că, în ciuda priceperii lui, nu a putut face nimic pentru iubită și pentru copil. Devine conștient că moartea acestora i-a privat de mântuire, iar scopul lui este unul singur: de a lua asupra lui toate greșelile și păcatele întâlnite, de a ajuta, de a vindeca - toate acestea pentru a mijloci iertarea și mântuirea Ustinei și a copilului lor.

Arseni nu mai văzuse niciodată o naștere, știa doar din instinct ce trebuie să facă, dar acestea nu i-au fost de ajutor. Dincolo de frumusețea descrierii din scena în care Ustina naște - și moare - Vodolazkin reușește să impresioneze și chiar să-și traumatizeze cititorul:

Toată pânza era îmbibată de sânge, și el se gândi că era mai mult sânge decât ar trebui să fie la o naștere. Nu știa cât trebuie să fie. Vedea doar că sângele curgea fără contenire. Îi era frică, fiindcă sângele curgea din pântec, și el nu-l putea potoli. Luă pe degete chinovar mărunțit bine și intră în vintrele ei cât de adânc putu. Auzise de la Hristofor că chinovarul măcinat oprește sângele din rană. Dar nu vedea rana și nu știa locul anume de unde curgea sângele. Și sângele nu se oprea. Îmbiba tot mai mult și mai mult patul. Ustina zăcea cu ochii închiși și Arseni simțea cum o părăsește viața. (pag. 73-74)

Ustina moare; Arseni o ține lângă el și speră să se fi înșelat când i-a constatat decesul. Copilul putrezește lângă el, Ustina la fel, dar Arseni nu vrea și nu poate lua altă decizie decât să se izoleze și să aștepte să se schimbe ceva de la sine. Este găsit, după mult timp, de către localnici; Ustina și copilul sunt luați și duși la groapa comună, iar din acel punct Arseni se dedică schimbării. Părăsește satul și se leapădă de sine, călătorește și trăiește atâtea experiențe cât alții în mai multe vieți. Și peste tot este urmărit de atemporalitate, pe care și el o caută și, în cea mai mare măsură, o înțelege.

Deși până la finalul Cărții cunoașterii (prima parte) se poate considera că este vorba despre o carte propriu-zisă, cu o acțiune bine trasată, cu un scop care este ulterior atins, următoarele trei cărți (Cartea renunțării, Cartea drumului și Cartea liniștii) completează povestea la nivel universal.

Mici cugetări cu iz filosofic și bucăți de înțelepciune brută transpar din viețile simple ale personajelor:


Știi, prietene, orice întâlnire e mai mult decât o despărțire. Înaintea întâlnirii e gol, nu e nimic, iar după întâlnire nu mai e gol. Odată ce te-ai întâlnit, nu te mai poți despărți cu totul. Omul rămâne în memorie ca parte a ei, a memoriei. Partea asta a creat-o el, și ea trăiește și uneori intră în contact cu creatorul ei. Ce altceva face să îi simțim pe oamenii dragi la distanță? (pag. 234)

Arseni are o relație atipică cu timpul; nici el nu o înțelege mereu pe deplin, dar este o parte din timp, este la fel de relativ ca el. Cunoscut sub mai multe nume, unele porecle date de localnici, altele nume de botez la mănăstire sau alese de el ca urmare a nevoii de schimbare (Rukinețul, Vraciul, Ustin), el este întotdeauna Laur, este predestinat să fie Laur. Abia pe final, când își răscumpără greșelile, află și asta.

Laur e un erou ciudat într-o lume nebună, iar Laur este cartea necesară într-o lume ca a noastră, tot nebună, dar parcă lipsită de sens prin absența misticismului caracteristic Evului Mediu.

Laur aduce cititorului frânturi dintr-o realitate încâlcită, de neînțeles, chiar acele frânturi care sunt oarecum inteligibile. Evgheni Vodolazkin explică, prin întâmplările prin care trece Arseni, părți din marile mistere ale lumii. Și atunci, în trecutul istoric căruia-i aparține Arseni, la fel ca acum, axa spațiu-timp era, în cel mai bun caz, o necunoscută a cărei înțelegere nu era realizată pe deplin, ci cu goluri umplute cu dărnicie de misticism religios. E una dintre acele cărți cărora le poți descoperi mereu sensuri și simboluri noi; ele au fost mereu acolo, în așteptarea timpului potrivit pentru a (ni) se descoperi. Și a TIMPULUI! 



Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.