Treceți la conținutul principal

„Cînd tatăl tău e mai în vârstă decît tine exact de două ori”, de Mihail Vakulovski


Să muriți de nervi că eu am citit toate cele 3 volume din ceea ce se poate numi seria Tovarăși de cameră și voi nu! Glumesc, să nu moară nimeni, că ne trebuie oameni. Ca să aibă cine citi pe lumea asta tristă, neagră de jeg, murdară-n sufleți, desigur. Nu-i bai, că-n curând se lasă la apă și volumul al II-lea, dar și al III-lea, că acum se găsește numai rockman-ul 1 - și ăla destul de greu.

Plec de la premisa că Tovarăși de cameră a fost citit de toată lumea. Sau măcar de multă lume. Astfel încât continuarea, Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decât tine exact de două ori (CDPL, 2015), e un must-read. Nu că vreau să zic că e mai bună decât prima parte... dar da, asta vreau să zic. Dacă prima mi-a plăcut mult,  a doua trebuie să beneficieze de ceva superlative ca să simt că am descris cum merita.


Tovarăși de cameră doar mi-a trezit apetitul; rusismele au făcut  ca lectura să-mi șchiopăteze uneori. Partea a doua, eh, cu partea a doua e aproape cu totul altceva. Poate și pentru că naratorul schimbă domiciliul (și țara), se maturizează forțat, parcă vrea să-și găsească un rol și-un scop și eșuează constant. 

În prima parte pare că se așează decorul, în a doua chiar se întâmplă lucruri; e mai alert și mai uman. Greșelile-s mai greșeli, planurile mai planuri, duritatea ce derivă din aparenta simplitate a stilului scriitoricesc e fascinantă și parcă are ceva brut în ea, deși nu m-aș întinde să spun că Mihail Vakulovski scrie ca un sălbatic. Totuși, la un anume nivel, asta face - iar rezultatul se pune între coperte și ia calea librăriilor, unde ajunge tacit bestseller. I am an insider, I should know, you trust me.

Alt amănunt care face cartea să merite toată atenția este că lui Ștefan Doru Moscu i se datorează felicitările pentru copertă; aceasta este un detaliu al unui tablou de sus-menționatul, pictor talentat, care nu înțeleg de ce naiba mai stă-n România. 

Pe mine, detaliul picturii m-a dus cu gândul la camera tinerilor căsătoriți din prima parte a cărții ce va să vie (=lanseze) curând. E un spațiu mic și intimidant, e intim și sufocant din cauza asta, dar totuși dă o senzație de confort, că uite ce frumos e căzut scaunul, uite ce natural atârnă hainele la uscat, uite ursul de pluș care agonizează, la fel ca adolescența naratorului, ce se distruge-n mici și multe bucăți  de negăsit apoi. Pentru că asta se întâmplă: ruperea de Republica Moldova și explorarea spațiului nou echivalează cu promisiunea că nu va mai exista o întoarcere cu caracter semi-permanent sau permanent. Mi se pare că naratorul, dacă nu chiar autorul - de-mi e permis să mă întind atât -, nu vrea să mai audă de viața de „acolo”.

Cartea asta e (și) un reminder că viața (ori karma) poate fi total bitch, ca de exemplu:


După absolvirea facultăţii am avut o pauză foarte scurtă pînă la intrarea „în cîmpul muncii”, nu mai mult de‑o lună, în care m‑am şi însurat. A fost, aşa, o chestie... Trebuia să mă duc pînă acasă, ea mi‑a zis: „Ce‑ai zice dacă aş merge cu tine?” şi eu am spus: „Dacă zici tu…”, am fugit la troleibuz, a şi alunecat în drum şi a căzut, am zis că e un semn, am rîs şi am pornit mai departe. Dar cînd am ajuns părinţii au hotărît că am adus logodnica acasă, noi am intrat în joc şi n‑am zis nimic. Au făcut un chef în verandă, apoi nunta (în cort) şi gata, m‑am întors la Chişinău să găsesc o locuinţă. (pag.7)

Ritmul alert e un plus mare, scris cu marker dacă se poate. La urma urmei, cartea e un roman inspirat de biografia autorului, iar eu cred că majoritatea biografiilor sunt plictisitoare; aici ori nu e cazul, ori Mihail Vakulovski a știut exact ce să ia din întâmplările prin care a trecut pentru a face ceva frumos, elegant, cât di cât...

Pentru un lucru tot nu-l iert: pentru că scrie cu î în loc de â-ul prieten mie.

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…