Treceți la conținutul principal

Dreiser și Hugo despre dreptul omului de a decide asupra altei vieți


O tragedie americană, de Theodore Dreiser și Ultima zi a unui condamnat la moarte, de Victor Hugo – ambele elogii aduse vieții, celebrând-o pe aceasta, paradoxal, tocmai prin ilustrarea sentimentelor care încearcă ființa umană chiar în pragul morții violente, iminente, venite ca o pedeapsă a oamenilor pentru oameni – se aseamănă tocmai prin această încăpățânare și tenacitate de care autorii dau dovadă atunci când trasează liniile unei vieți aflate aproape de final.



Chinurile morale, interioare, sunt ridicate la rang de lege esențială, oprind timpul în loc, ba chiar comprimându-l sau extinzându-l, astfel încât triștii eroi sunt conturați ca niște victime ale sistemului judiciar și – până la urmă – ale dorinței morbide și poate slab justificate pe care o au oamenii, aceea de a aplica pedeapsa cu moartea. Din călăul portretizat la începutul fiecărei opere, „eroul” se transformă într-o victimă complet neajutorată și care, ca printr-un miracol, se impune apoi ca un exemplu de moralitate și, mai mult, de pocăință.

Citește textul integral pe Hyperliteratura.ro!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii.