Treceți la conținutul principal

Lasă-te condus pe cele ”157 de trepte spre Iad”


157 de trepte spre Iad sau Salvați-mă la Roșia Montană a apărut în 2010, iar pentru scrierea acestui roman autorul Alexandru Vakulovski a beneficiat de o bursă de creație ArtistNe(s)t la Tescani. 
Stilul este savuros, subiectul la fel; dialogul este exact cât trebuie și unde trebuie, întreaga linie a poveștii e cumva duioasă, ca o litanie, ca un bocet în surdină pentru un mort necunoscut. Limbajul colocvial și dramele de zi cu zi sunt, la fel, frânturi necesare. 


E emoționant romanul lui Alexandru Vakulovski și asta cu atât mai mult cu cât ficțiunea lui s-a „adăpat” din realitate și și-a înfipt rădăcinile în situații reale, ba chiar a uneia de ici, de lângă fiecare dintre noi, dintr-o zonă a României care e, la urma urmei, la fel de năpăstuită ca și celelalte. 


Romanul este scris la persoana I, iar naratorul este o fetiță din Roșia Montană a cărei mamă este pasionată, dincolo de orice, de sex; ai cărei bunici, în afară de curvit și preacurvit, profită de orice ocazie pentru a-și lovi fiica și nepoata; ai cărei prieteni, foarte puțini, fac parte din aceleași scheme familiale ca și ea; ai cărei prieteni reali sunt doar fantomele care bântuie galeriile pustii ale fostelor mine din care mulți nu au mai ieșit, în care s-au pierdut oameni în detrimentul a ceea ce părea să garanteze aurul și speranța deținerii acestuia.

Citește textul integral pe Serial Readers!

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.