Treceți la conținutul principal

Jurnal de vânzătoare: pe vremea mea...

Pe vremea mea (aia era acum câțiva ani), lumea nu era nicidecum altfel. Dar sună fain să zici „pe vremea mea” la orice treabă mișcătoare de inimi. Ca acum, când vreau, totuși, să subliniez că aș bate la cur cu o nuia în flăcări și cu spini pe toți părinții ăia care-și încurajează copiii spre retard. 

Să zicem...tot librărie.
- Bună ziua, vreau și io o carte pentru ăsta micu!
Ăsta micu are, cu siguranță, vreo 15-20 de cm mai mult decât muma-i, iar kile...cam tot cu vreo 20 mai mult. Arată ca un balonel matur și totuși jucăuș. Ca un pisoi mic și prostănac care a stat cufundat în castronul cu mâncare și-acum își dă seama că nu mai poate ieși din el.
- Ok; haideți să vedem. Ce-i place să citească, spre ce să vă îndrum?
Ofensată, cucoana zice calm:
- Doamnă, aici e problema. Nu-i place să citească. Să-i dați ceva așa, fain, să-l prindă, mișto, ca din zilele noastre. Așa.
- Buuun, câți ani are? Ca să nu vă recomand ceva nepotrivit.
De menționat e că vânzătoarea asta e praf la estimat vârsta la oameni. Eu aș fi putut să jur că ăla micu, atât de mare de fapt, dar tratat ca un pudel cu fundiță, are vreo 20 de ani. Pentru că n-am făcut eu oamenii ca să știu lucruri despre ei.
- E mic, are 15 ani. Aproape 15, de-acuma intră și el la liceu. Abia.
- Oh, 15 ani?!? Păi e vârsta perfectă pentru atât de multe cărți faine.
Și am un moment (rar, deci cu atât mai prețios) în care chiar mă ia valul și-i zic și despre aia, care e așa, dar și ailaltă, care e cu un personaj care, și mai e și cealaltă, n-ai cum să n-o citești, dar mai ales n-are cum să nu-ți placă. Și bla și bla și iar bla.
Pe măsură ce scot carte după carte din raft și zic niște vorbe despre, o înmânez cu bucurie ba mamei, ba progeniturii. Copilul nu pare să mă urască foarte mult, poate chiar acceptă gândul, poate l-o fi atras ideea aia sau cealaltă. Dar mamă! Mă-sa se face curcubeu tot deschizând din cărțile pe care i le dau; le răsfoiește de parcă ar căuta ceva anume, nu găsește, le închide cu furie și le aruncă pe teancul cu cărți de lângă ea. 
Se vede că am dezamăgit-o, am supărat-o, nu mai are încredere în tanti vânzătoarea de la librărie.
Abia articulează:
- Doamnă! Dar nu au poze! N-au imagini, n-au nimic! Numa scris și scris! Cum să-i dau eu așa ceva copilului meu, cum?!? Vreți să-mi plictisesc copilul? Se plictisește groaznic de la rânduri cu cuvinte, unul după altul, unul după altul. Înnebunește copilul, eu nu-l las să citească așa ceva, nu vreau să-i fac rău! N-aveți copii, nu? Eh, de asta nu înțelegeți! Eu nu mi-aș pune niciodată copiii să citească ceva fără imagini, să li se mai elibereze și lor mintea de cuvinte. Nu i-aș pune niciodată să citească Creangă și plicticoși din ăștia români, păi da și mie-n școală îmi era silă de ei. Nu, nu, haide-acasă, mititelul mamii, lasă că ne descurcăm noi, n-avem noi nevoie de cărți, lasă că mai vedem, haide!

Și fuge cu plodul de mână, nu mai salută, nimic. Da, chiar fuge, de parcă aș fi vrut să-i rănesc puiul, să-l răpesc și să-l dau drept hrană unor animale sălbatice. After all, și asta e tot o formă de a-ți proteja copiii de lumea mare și rea și cititoare. Mai ales cititoare.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Alegoria experienței literare profunde - Rui Zink, „Cititorul din peșteră”

Sunt convinsă, 100% convinsă că, dacă aș fi citit cartea asta în urmă cu câțiva ani, deloc nu mi-ar fi plăcut. Și sunt la fel de sigură că, dacă o voi citi peste încă vreo 10-20 de ani - că mai mult nu apuc eu să trăiesc - mi se va părea chiar mai inteligentă decât acum. Explicația e simplă: cartea asta e despre cărți, citit, scriitori (mai puțin), cititori (mai mult), minunata experiență a cititului, a descoperirii ideilor, a dezvoltării capacității de a-ți imagina, de a transforma informația în imagini colorate și liniștitoare sau, dimpotrivă, care instigă. Iar e xperiența literară dobândită după zecile (oare sutele?) de cărți citite în ultimii ani este cea care m-a făcut să văd Cititorul din peșteră , măcar parțial, așa cum merită.

Adolescența fără prieteni și găurile negre ale singurătății

Inima mea și alte găuri negre sau cum Aysel, o adolescentă, își plănuiește sinuciderea. Suferă de depresie și, mai ales, suferă pentru că ceilalți nu-i înțeleg depresia. Își pune singură pe umeri o vină care nu-i aparține, dar crede că e misiunea ei să scape lumea de cine crede ea că este.

Invazia psihică ce nu se oprește la prima țigară aprinsă - „Omul duplicat”, José Saramago

Omul duplicat , cartea portughezului José Saramago, caută să îşi impună originalitatea.  Este o carte aparent ostilă pe care ajungi să o consumi cu aviditate şi care te face să rămâi perplex. Are dimensiunile unei invazii psihice căreia nu i te poţi opune; un thriller care nu se opreşte nici la prima ţigară aprinsă după ce ai citit-o.