Treceți la conținutul principal

Jurnal de vânzătoare: pe vremea mea...

Pe vremea mea (aia era acum câțiva ani), lumea nu era nicidecum altfel. Dar sună fain să zici „pe vremea mea” la orice treabă mișcătoare de inimi. Ca acum, când vreau, totuși, să subliniez că aș bate la cur cu o nuia în flăcări și cu spini pe toți părinții ăia care-și încurajează copiii spre retard. 

Să zicem...tot librărie.
- Bună ziua, vreau și io o carte pentru ăsta micu!
Ăsta micu are, cu siguranță, vreo 15-20 de cm mai mult decât muma-i, iar kile...cam tot cu vreo 20 mai mult. Arată ca un balonel matur și totuși jucăuș. Ca un pisoi mic și prostănac care a stat cufundat în castronul cu mâncare și-acum își dă seama că nu mai poate ieși din el.
- Ok; haideți să vedem. Ce-i place să citească, spre ce să vă îndrum?
Ofensată, cucoana zice calm:
- Doamnă, aici e problema. Nu-i place să citească. Să-i dați ceva așa, fain, să-l prindă, mișto, ca din zilele noastre. Așa.
- Buuun, câți ani are? Ca să nu vă recomand ceva nepotrivit.
De menționat e că vânzătoarea asta e praf la estimat vârsta la oameni. Eu aș fi putut să jur că ăla micu, atât de mare de fapt, dar tratat ca un pudel cu fundiță, are vreo 20 de ani. Pentru că n-am făcut eu oamenii ca să știu lucruri despre ei.
- E mic, are 15 ani. Aproape 15, de-acuma intră și el la liceu. Abia.
- Oh, 15 ani?!? Păi e vârsta perfectă pentru atât de multe cărți faine.
Și am un moment (rar, deci cu atât mai prețios) în care chiar mă ia valul și-i zic și despre aia, care e așa, dar și ailaltă, care e cu un personaj care, și mai e și cealaltă, n-ai cum să n-o citești, dar mai ales n-are cum să nu-ți placă. Și bla și bla și iar bla.
Pe măsură ce scot carte după carte din raft și zic niște vorbe despre, o înmânez cu bucurie ba mamei, ba progeniturii. Copilul nu pare să mă urască foarte mult, poate chiar acceptă gândul, poate l-o fi atras ideea aia sau cealaltă. Dar mamă! Mă-sa se face curcubeu tot deschizând din cărțile pe care i le dau; le răsfoiește de parcă ar căuta ceva anume, nu găsește, le închide cu furie și le aruncă pe teancul cu cărți de lângă ea. 
Se vede că am dezamăgit-o, am supărat-o, nu mai are încredere în tanti vânzătoarea de la librărie.
Abia articulează:
- Doamnă! Dar nu au poze! N-au imagini, n-au nimic! Numa scris și scris! Cum să-i dau eu așa ceva copilului meu, cum?!? Vreți să-mi plictisesc copilul? Se plictisește groaznic de la rânduri cu cuvinte, unul după altul, unul după altul. Înnebunește copilul, eu nu-l las să citească așa ceva, nu vreau să-i fac rău! N-aveți copii, nu? Eh, de asta nu înțelegeți! Eu nu mi-aș pune niciodată copiii să citească ceva fără imagini, să li se mai elibereze și lor mintea de cuvinte. Nu i-aș pune niciodată să citească Creangă și plicticoși din ăștia români, păi da și mie-n școală îmi era silă de ei. Nu, nu, haide-acasă, mititelul mamii, lasă că ne descurcăm noi, n-avem noi nevoie de cărți, lasă că mai vedem, haide!

Și fuge cu plodul de mână, nu mai salută, nimic. Da, chiar fuge, de parcă aș fi vrut să-i rănesc puiul, să-l răpesc și să-l dau drept hrană unor animale sălbatice. After all, și asta e tot o formă de a-ți proteja copiii de lumea mare și rea și cititoare. Mai ales cititoare.

Postări populare de pe acest blog

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…