Treceți la conținutul principal

Despre lume și liniile care o separă - Michel Houellebecq, „Supunere”


Îmi place atât de mult de Michel Houellebecq încât, dacă m-aș putea naște încă o dată și-aș putea alege cine să fiu, el ar fi printre primele opțiuni. Am tot citit în ultima vreme multe păreri legate de faptul că, zice-se, biografia scriitorului trebuie să fie într-un anume fel ca să te poată mișca și cartea. Dacă el e o  mizerie, cartea aia bună a lui parcă lasă să se vadă și ceva jeg, so they say. Și recunosc că, într-o oarecare (mare?) măsură, așa e; e ca-n viață: cum afli mai multe despre un om, cum te sperie mai rău și parcă nu mai vezi cu aceiași ochi ceea ce face. Houellebecq este, probabil, sinistru pentru unii. Un excentric, un nebun, un nimeni cu pretenții. Dar nu din mințile zdruncinate ies minuni?




Supunere (Soumission) a apărut în 2015 la Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei. Încă de la apariție a fost plănuit ca aceasta să apară în traducere în vreo 40 de limbi și tare cred că va fi printre cele mai citite evăr, asta pentru că-i iau în calcul și pe cei care-n mod normal nu-l citesc pe Houellebecq, dar care se vor lăsa atrași de subiect și de perspectiva pe care o propune autorul.


Supunere e o carte atât de seacă și searbădă că pot înțelege de ce nu a impresionat pe unii. Pentru că e nevoie de frumusețea din ochii privitorului aici. Da, m-am gândit că am ochii frumoși și m-am apucat de citit, iar Supunere a rezultat că ar fi o super-carte (pe care abia aștept să o recitesc).

Povestea e simplă, dar de efect: François, evident antierou, este profesor la Sorbona. Aflat între vârste și cu mici drame personale care-l chinuie adesea, ajunge să trăiască islamizarea Franței. N-am știut, până la un punct, dacă trebuie să-mi pară rău pentru el mai mult decât pentru soarta Sorbonei musulmanizate sau invers. 

E amuzant să afli cum își duce viața un mizantrop după ce trece de vârsta când e obligat să fie om de-al societății în totalitate. Să fie la alegerea lui totul și să vezi ce alegeri cretine poate să facă. Și e extraordinar de relaxant să-ți imaginezi ce propune Houellebecq, să-l crezi pe cuvânt când aduce argumente legate de islam - despre care, din nou, nu ai certitudinea că sunt pro sau contra. Unless you know Houellebecq. Are doza potrivită de ironie pentru a scrie despre situații delicate fără a-i fi literatura delicată și fără fie „necioplită” - deși pare că aspiră la asta.

În cartea asta, dacă nu chiar și-n realitate, islamul se referă în primul rând la femei și la statutul lor, la o permisivitate controlată și la un control gândit în detaliu, astfel încât să pară totul natural:

Sub regim islamic, femeile - mă rog, cele care erau îndeajuns de arătoase încât să trezească poftele unui soț bogat - puteau practic rămâne copile până la sfârșitul vieții. Curând după ce părăseau copilăria, deveneau ele însele mame, și se adânceau din nou în universul infantil. Copiii lor creșteau, ele deveneau bunici și uite-așa le trecea viața. Mai rămâneau doar câțiva ani în care să-și cumpere lenjerie sexy, schimbând jocurile de țânci cu jocurile sexuale, între care, de fapt, nu era nicio diferență. Desigur, își pierdeau autonomia, dar fuck the autonomy. (pag. 224-225)

L-aș citi oricând pe autor; Supunere e o surpriză plăcută și are cam toate „ingredientele” care mă fac să-mi doresc să recitesc o carte - și asta e cel mai important lucru, mai ales dacă avem în vedere că viața-i scurtă și nu prea este timp de citit de două ori aceeași carte.

 

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…