Treceți la conținutul principal

„Negustorul de începuturi de roman”, de Matei Vișniec


O prietenă tare dragă mi-a dăruit Negustorul de începuturi de roman și prin asta mi-a devenit și mai prietenă, și mai dragă. Cred foarte mult în momentul în care apare o carte în viața cuiva și în contextul în care aceasta este citită, prin urmare nu accept că nu a fost ceva complot al universului pentru ca eu să-l descopăr pe Matei Vișniec și să-l îndrăgesc iremediabil. E cartea de care nu-mi imaginez că n-aș putea avea vreodată nevoie. Interpretez totul în manieră prea personală, dar da, știu că e scrisă pentru mine.




Negustorul de începuturi de roman este despre necesitatea de a scrie; despre naturalețea cu care se poate scrie și despre frustrarea întâlnită de fiecare dată când ni se pare că acel cuvânt ar fi putut fi înlocuit de unul mai bun, dar pe care nu îl avem și care poate că nu există. Dar sigur că este și despre iubire, la fel ca toate marile cărți.

Vișniec spunea că a scris această carte, formată din multiple incipit-uri, pentru a surprinde tendința societății noastre de a dezvolta dependență față de începuturi și fobie pentru mersul în profunzime, pentru dezvoltare, pentru accesarea detaliilor ce ar permite longevitate. Pe scurt, ne implicăm mult în fiecare fresh start, o luăm de la capăt adesea, ne plictisim sau uităm de entuziasmul inițial și apoi găsim altceva de început, la fel de bun - sau chiar mai bun - decât ultima pasiune. 

Asta se aplică și-n cazul cărților; începutul contează, nu avem răbdarea pentru a descoperi ce îi urmează, nu avem niciodată starea necesară pentru a accesa ceva pe termen lung, ci doar pe termen scurt sau, cel mult, mediu. O vină a consumerismului? A democrației? Ori nici nu contează, de vreme ce criza aceasta se aprofundează cu fiecare clipă, iar cauzele sunt mult mai puțin importante decât posibila rezolvare?

Când răscolești printre cărți e ca și cum ai căuta o perlă rară într-un maldăr de creiere. V-ați gândit că aceasta ar putea fi definiția unei cărți? O bucată de creier ambulant, un fragment de creier pus în circulație... Oamenii care scriu mult își transferă aproape tot creierul în cărți. Uneori am impresia că Balzac, spre sfîrșitul vieții, nu mai avea niciun strop de materie sub cutia craniană, tot conținutul ei fusese expulzat sub formă de cuvinte scrise... (pag. 47)

Acestea fiind...scrise,  pot doar să mă bucur că, printre atâtea creiere ce-mi atârnă pe rafturi, Matei Vișniec și-a găsit locul meritat.

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.