Treceți la conținutul principal

„Negustorul de începuturi de roman”, de Matei Vișniec


O prietenă tare dragă mi-a dăruit Negustorul de începuturi de roman și prin asta mi-a devenit și mai prietenă, și mai dragă. Cred foarte mult în momentul în care apare o carte în viața cuiva și în contextul în care aceasta este citită, prin urmare nu accept că nu a fost ceva complot al universului pentru ca eu să-l descopăr pe Matei Vișniec și să-l îndrăgesc iremediabil. E cartea de care nu-mi imaginez că n-aș putea avea vreodată nevoie. Interpretez totul în manieră prea personală, dar da, știu că e scrisă pentru mine.




Negustorul de începuturi de roman este despre necesitatea de a scrie; despre naturalețea cu care se poate scrie și despre frustrarea întâlnită de fiecare dată când ni se pare că acel cuvânt ar fi putut fi înlocuit de unul mai bun, dar pe care nu îl avem și care poate că nu există. Dar sigur că este și despre iubire, la fel ca toate marile cărți.

Vișniec spunea că a scris această carte, formată din multiple incipit-uri, pentru a surprinde tendința societății noastre de a dezvolta dependență față de începuturi și fobie pentru mersul în profunzime, pentru dezvoltare, pentru accesarea detaliilor ce ar permite longevitate. Pe scurt, ne implicăm mult în fiecare fresh start, o luăm de la capăt adesea, ne plictisim sau uităm de entuziasmul inițial și apoi găsim altceva de început, la fel de bun - sau chiar mai bun - decât ultima pasiune. 

Asta se aplică și-n cazul cărților; începutul contează, nu avem răbdarea pentru a descoperi ce îi urmează, nu avem niciodată starea necesară pentru a accesa ceva pe termen lung, ci doar pe termen scurt sau, cel mult, mediu. O vină a consumerismului? A democrației? Ori nici nu contează, de vreme ce criza aceasta se aprofundează cu fiecare clipă, iar cauzele sunt mult mai puțin importante decât posibila rezolvare?

Când răscolești printre cărți e ca și cum ai căuta o perlă rară într-un maldăr de creiere. V-ați gândit că aceasta ar putea fi definiția unei cărți? O bucată de creier ambulant, un fragment de creier pus în circulație... Oamenii care scriu mult își transferă aproape tot creierul în cărți. Uneori am impresia că Balzac, spre sfîrșitul vieții, nu mai avea niciun strop de materie sub cutia craniană, tot conținutul ei fusese expulzat sub formă de cuvinte scrise... (pag. 47)

Acestea fiind...scrise,  pot doar să mă bucur că, printre atâtea creiere ce-mi atârnă pe rafturi, Matei Vișniec și-a găsit locul meritat.

Postări populare de pe acest blog

Nu mă subestima, hani. O să mă știi de undeva!

O știți și voi pe Petronela Rotar, da? O știți de la TV, ați citit-o pe acestblogdenervi , dar o știți de (alt)undeva? Pentru că eu o știu din câteva locuri în care cartea O să mă știi de undeva m-a dus sau m-a readus. 
Vreau să scriu cât pot de bine despre ea pentru că mi-a vorbit nespus de frumos, clar și răspicat, uneori dur, alteori cu un glas de mamă care-ți dă părul după ureche.

Patricia Lidia: „Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu e hobby, ci stil de viață.”

Când îți faci timp, îți place să stai de vorbă cu oameni de la care ai ce învăța, de la care nu ai cum să consumi non-informație și care, poate, te vor motiva pe tine și pe ceilalți. Patricia Lidia, pe care cred că o știți din multe locuri, despre care veți afla în cele ce urmează, este un astfel de om luat la întrebări despre tot ce face pentru ea, pentru comunitate și pentru oameni în general.
Muncă, Asociația Bastionul ArtLitTim, cluburile de lectură de la Penitenciarul Timișoara, scris, citit mult, copil mic, Asociația Ador Copiii. Când și cum poți să le faci pe toate? Ai cumva un planner zilnic pe care-l respecți cu sfințenie sau cum funcționezi? Vai, cât îmi place să mă laud despre cât de organizată sunt! :) măcar e adevărat și se observă din câte activități MĂ LAUD că fac! Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană pragmatică, organizată. Mă folosesc din plin de resursele tehnologiei moderne ca să reușesc să fac în 10 ore cât alții în 24. Nu sunt eu cea mai bună și harnică …

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.