Treceți la conținutul principal

Jurnal de vânzătoare: totul e invidie și supă la plic

În zilele libere de la vânzătorit (am stabilit deja aici că acestea-s puține și anapoda), Facebook-uiești. Nu ești nebună să faci ceva util chiar mereu. Sau mno, pui o șosetă-n mașina de spălat, mai dai un check in pe-o plajă răvășitor de frumoasă.

Știi tu. Îți trăiești viața cum știi mai bine, periculos și frumos. Dar brusc, să zicem că o fostă colegă de generală se laudă c-a născut (bravo, frumos!) cu un text de genul: bla bla am născut minunea veții bla bla îți mulțumesc, scumpule soț, pentru cadou.
Și te lovește. Să-mi baaaag!!! Techinically, îi mulțumești gagiului că și-o vârât ustensila. Și-i mulțumești așa de pătrunsă de parcă el ți-o născut miniatura. De parcă el a fost însărcinat. Sau de parcă el va schimba scutecele cu baligă în următorii 5 ani, până când vei ceda și vei căuta și tu, disperată, cărțulii din alea sinistre care să te învețe cum să-l înveți pe plod că-n 7 zile trebuie să-și depună dosul pe oliță când simte vreo nevoie, nu să stea așa până ajunge să se însoare și să procreeze, tot cu basmaua-tampon legată de cur.
Și ești mulțumită că tu n-ai griji din astea. Te mai întrebi, dar numai puțin, dacă nu cumva nu ai numai de frica penibilului ulterior. Dar trece repede sesiunea de auto-întrebăreală. Mai faci un somon în sos de muștar, alternezi meniul cu o supă la plic – nu din rațiuni economice, ce naiba!, ci sigur că-ți place – și știi că poate-i ceva invidie la mijloc.
Păi cum reușesc alții, de vârsta ta mereu, să fie așa maturi și responsabili și să pară că ei au apărut pe lumea asta direct în costumul din care-și împrăștie gândurile: „azi e frumos mam decis sa mai fak un kopil cu iubitu meu scump sot frumos tine-timi pumnii”?
Totul e invidie și supă la plic, trust me. În afara acestora două nu există nimic pentru unii dintre noi.

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.