„Tunelul”, confesiunea lucidă a celui care a epuizat inventarul răului

,,În Tunelul, Sabato surprinde intensitatea pasiunilor eşuate în zone obscure, 

în care dragostea nu promite serenitate, 

ci pericol.’’

Los Angeles Times Book Review

Ce mare roman ar putea să scrie un doctor fizician, un anarhist care abandonează activitatea ştiinţifică în favoarea jurnalismului şi a literaturii? Ar putea să scrie Tunelul, o carte refuzată - tratament ce li se aplică cărţilor foarte bune - de numeroase edituri.

Apărut în 1948, romanul argentinianului Ernesto Sabato e o confesiune lucidă a unui om care a epuizat inventarul a tot ceea ce e rău. Vorbim despre un artist a cărui singurătate apăsătoare e în fapt consecinţa a două lucruri: a dispreţului pentru oamenii incapabili din jur, dar şi a căutarii orbitoare a unui „interlocutor mut”.

Protagonistul romanului seamănă extrem de mult cu Jean-Baptiste Grenouille, personajul din Parfumul lui Suskind: amândoi vor fi atât de profunzi, atât de singuri încât le vei simţi cu adevărat angoasa.

Faptul că lumea e îngrozitoare este un adevăr ce n-are nevoie de nici o demonstraţie. În orice caz ar fi de-ajuns o singură dovadă: într-un lagăr de concentrare, un fost pianist s-a plâns că îi e foame, şi atunci l-au silit să mănânce un şobolan, dar viu.

Începutul romanului compromite relaţia clasică scriitor-cititor, pentru că cel din urmă devine complice la mărturisirea unei crime:

E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a omorât-o pe María Iribarne...

Naraţiunea e relativ simplă, totul fiind relatat la persoana întâi. Cartea are 180 de pagini, se citeşte uşor fiindcă mărturisirea ucigaşului nu e altceva decât nevoia acestuia de a-i povesti cuiva raţional că există un singur tunel. Vom vedea despre ce tunel e vorba.

Povestea începe la Salonul de Primăvară din 1946, unde Castel îşi expune una dintre pânze. Acesta este un pictor sensibil, atent la detalii, însă nu îi tolerează pe criticii care acum nu pălăvrăgesc nimic inteligent şi îi complimentează picturile cu o emfază şi o ipocrizie greu suportat. Poate de asta a fost fermecat de o tânără care, privind un tablou al său, pare a fi atentă la un amănunt ignorat de alţi privitori, dar şi de impostorii aceştia cu experienţă.

Întâlnirea cu María Iribarne are pentru Juan Pablo Castel un impact extraordinar, ceea ce înseamnă că trebuie, la o adică, să aibă un sens. Vom descoperi că amândoi se vor căuta unul pe celălalt şi că întâlnirile lor vor fi scurte şi deosebite. Vom crede că totul e uşor adolescentin şi nebunesc, aşa cum sunt primele iubiri (chiar dacă ne referim la un bărbat de 38 de ani şi o femeie de vreo 26).

A trecut o clipă. Apoi a răspuns:

-Vă spun că m-am gândit la toate.

-N-ai dat amănunte.

-Pentru că totul e atât de ciudat, a fost atât de ciudat...sunt atât de tulburată... Bineînţeles că m-am gândit la dumneavoastră...

Inima-mi zvâcni. Aveam nevoie de amănunte: mă emoționează amănuntele, nu generalitățile.

-Trebuie să închid, mă întrerupsese pe neașteptate. Vine cineva.

-O să te sun mâine devreme, am reușit să mai spun, deznădăjduit.

-Bine, răspunse grăbită.

Maria, cu toate că pare îndrăgostită, e căsătorită cu un orb şi e amanta altor bărbaţi. Vom vedea că Maria nu este personajul pe care l-am descoperit, fapt care-l va face pe Castel să ajungă, treptat, sub imperiul propriilor demoni.

A existat o singură fiinţă care m-ar fi putut înţelege. Dar era tocmai fiinţa pe care am omorât-o.

Ucigând singura fiinţă care îl poate înţelege – sau cel puţin aşa crede el –, pierde orice legătură cu lumea. E condamnat la o solitudine certă. Ceea ce ar fi putut fi o poveste frumosă de dragoste, intersectarea a doua tunele, se transformă în ceea ce Maria o ştie: o dragoste care nu promite serenitate, ci un pericol constant.

...în orice caz, există un singur tunel, întunecat şi singuratic: al meu.