Treceți la conținutul principal

Cel mai bun lucru care i se poate întâmpla cărții „Pecetea morții”


Nu pot să spun că n-am încercat sau că n-am vrut să-mi placă Pecetea morții, cartea scrisă de Veronica Roth - pe care o știm cu toții de când cu divergenții. Dar nu a fost să fie ceva serios între mine și cartea asta, cu toate că m-am implicat. Dar măcar așa pot să vă spun câteva dintre motivele pentru care nu mi-a plăcut, dar și câteva pentru care i-am dat totuși două stele pe Goodreads. Însă, la fel ca-ntotdeauna, abia aștept să mă contraziceți, dacă ați citit cartea și vi s-a părut altfel!


M-am gândit că poate nu e pentru mine cartea asta pentru că e plină de clișee. Știu că tot ce scriem e tot mai mult o reciclare a ceea ce s-a scris deja, poate de mai multe ori, de-a lungul existenței noastre terestre, dar unii autori, mulți, reușesc să vină cu aceste clișee împachetate într-o doză halucinantă de neașteptat, astfel încât nu mai ai deloc senzația că recitești aceeași carte siropoasă, cu dualități, over and over again.

În Pecetea morții avem un el și o ea care provin din familii dușmane; se descoperă treptat și au revelația că celălalt nu e un monstru, ci o ființă capabilă de sentimente ca oricare alta. Iar asta n-o prea deducem noi din fapte vitejești, ci mai degrabă din sporovăiala celor doi. Show, don't tell.


Acel „nimeni nu e ceea ce pare” e foarte slab exploatat, iar cel puțin jumătate din carte pare lipsită de acțiune - chiar și răpirile, crimele, încercările nebunești par lipsite de esență, se-ntâmplă ca să fie, de parcă autoarea ar trage de personaje: „Hai, Akos, mămică, hai să facem și aia, că o să fie bine!”

Deși e ditamai cartea, în 500 de pagini nu s-a găsit suficient loc pentru a dezvolta lumea în care e plasată povestea. Pentru că, deși se vrea a fi SF măcar parțial, acțiunea ar putea foarte bine să se întâmple în două cartiere din Făcăleții din Deal. Plimbările prin spațiu sunt, în cel mai bun caz, neverosimile.

Personajele sunt superficial conturate și nu prea par să aibă o personalitate, they just go with the flow, iar deciziile lor sunt anemice. Numele personajelor și ale locurilor mi s-au părut banale și greoaie în același timp; stilurile de luptă au nume specifice relativ complicate, iar „complicăciunea” asta e inutilă și neplăcută, nu face povestea autentică, ci doar mă indispune.

A fost enervant și frustrant să citesc Pecetea morții, chiar dacă m-a prins suficient cât să vreau să o termin. Iar pe final vin într-adevăr și cele câteva elemente surpriză. 

Am văzut filmele din seria Divergent, fără a citi cărțile, dar faptul că mi-a plăcut versiunea cinematografică m-a făcut să devin convinsă că aș putea iubi și cărțile, deci că autoarea scrie bine. Dar dacă și seria anterioară e scrisă la fel, îmi retrag părerile, deși nici devoratoarea de film în defavoarea cărții nu sunt.

Nu pot lăsa deoparte părțile bune, care din punctul meu de vedere sunt următoarele: publicul YA poate să fie mulțumit de carte, per ansamblu (în general, dar nu neapărat, pretențiile vin odată cu vârsta, varianta mea de la 16 ani s-ar fi sufocat de entuziasm citind-o); a doua jumătate a cărții (deci părțile 3 și 4) abundă în neașteptat, cel puțin în comparație cu primele două părți. 

Lipsa conturării clare a personajelor este un avantaj: umpli spațiul gol cu orice vrei tu, iar asta îți dă impresia de control, ceea ce e plăcut. 

Dacă se transformă într-un film, e posibil ca acesta să fie mai interesant decât cartea, pentru că i-ar fi de folos tehnica de a lăsa deoparte elementele neinteresante, „mici” în care cartea abundă. De fapt, chiar cred că acesta este singurul lucru care i s-ar putea întâmpla cărții și care ar mai salva-o un pic: să devină un film. Iar pentru a deveni un film mai bun decât cartea nici nu e nevoie de foarte mult. Putem doar să sperăm!

Voi ați citit Pecetea morții? Cum vi s-a părut?

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



Adolescenții și monștrii din Verity: o carte în care nu te simți în siguranță

Am citit pe nerăsuflate frumoasa carte Acest cântec neîmblânzit, prima parte a duologiei Monștrii din Verity, a cărei continuare apare tot în 2017 la editura Herg Benet. Ca idee generală, e relativ asemănătoare cu Anomalii: aparențele pot induce în eroare, ba pare chiar că asta e treaba lor, împărțirea lumii în buni și răi este cea mai mare eroare pe care o poți face și până și monștrii au inimă, spre deosebire de unii oameni. Și cel mai important: iubirea nu ține niciodată cont de granițele impuse de ceilalți. Adesea, nici de cele autoimpuse.
Verity este fostul mare oraș, acum divizat, în care se întâmplă acțiunea. Aici trăiesc trei tipuri de monștri: Corsai, Malchai și Sunai, fiecare tip de monstru ia naștere în urma unui act de violență de un anume grad de gravitate. Adolescenții sunt comparați cu monștrii, iar asta mi-a plăcut teribil, pentru că atât unii, cât și ceilalți, „gândeau și acționau în grup”.
În cartea asta, monștrii își doresc să fie oameni și oamenii ajung mai rău decât…