Treceți la conținutul principal

Cel mai bun lucru care i se poate întâmpla cărții „Pecetea morții”


Nu pot să spun că n-am încercat sau că n-am vrut să-mi placă Pecetea morții, cartea scrisă de Veronica Roth - pe care o știm cu toții de când cu divergenții. Dar nu a fost să fie ceva serios între mine și cartea asta, cu toate că m-am implicat. Dar măcar așa pot să vă spun câteva dintre motivele pentru care nu mi-a plăcut, dar și câteva pentru care i-am dat totuși două stele pe Goodreads. Însă, la fel ca-ntotdeauna, abia aștept să mă contraziceți, dacă ați citit cartea și vi s-a părut altfel!


M-am gândit că poate nu e pentru mine cartea asta pentru că e plină de clișee. Știu că tot ce scriem e tot mai mult o reciclare a ceea ce s-a scris deja, poate de mai multe ori, de-a lungul existenței noastre terestre, dar unii autori, mulți, reușesc să vină cu aceste clișee împachetate într-o doză halucinantă de neașteptat, astfel încât nu mai ai deloc senzația că recitești aceeași carte siropoasă, cu dualități, over and over again.

În Pecetea morții avem un el și o ea care provin din familii dușmane; se descoperă treptat și au revelația că celălalt nu e un monstru, ci o ființă capabilă de sentimente ca oricare alta. Iar asta n-o prea deducem noi din fapte vitejești, ci mai degrabă din sporovăiala celor doi. Show, don't tell.


Acel „nimeni nu e ceea ce pare” e foarte slab exploatat, iar cel puțin jumătate din carte pare lipsită de acțiune - chiar și răpirile, crimele, încercările nebunești par lipsite de esență, se-ntâmplă ca să fie, de parcă autoarea ar trage de personaje: „Hai, Akos, mămică, hai să facem și aia, că o să fie bine!”

Deși e ditamai cartea, în 500 de pagini nu s-a găsit suficient loc pentru a dezvolta lumea în care e plasată povestea. Pentru că, deși se vrea a fi SF măcar parțial, acțiunea ar putea foarte bine să se întâmple în două cartiere din Făcăleții din Deal. Plimbările prin spațiu sunt, în cel mai bun caz, neverosimile.

Personajele sunt superficial conturate și nu prea par să aibă o personalitate, they just go with the flow, iar deciziile lor sunt anemice. Numele personajelor și ale locurilor mi s-au părut banale și greoaie în același timp; stilurile de luptă au nume specifice relativ complicate, iar „complicăciunea” asta e inutilă și neplăcută, nu face povestea autentică, ci doar mă indispune.

A fost enervant și frustrant să citesc Pecetea morții, chiar dacă m-a prins suficient cât să vreau să o termin. Iar pe final vin într-adevăr și cele câteva elemente surpriză. 

Am văzut filmele din seria Divergent, fără a citi cărțile, dar faptul că mi-a plăcut versiunea cinematografică m-a făcut să devin convinsă că aș putea iubi și cărțile, deci că autoarea scrie bine. Dar dacă și seria anterioară e scrisă la fel, îmi retrag părerile, deși nici devoratoarea de film în defavoarea cărții nu sunt.

Nu pot lăsa deoparte părțile bune, care din punctul meu de vedere sunt următoarele: publicul YA poate să fie mulțumit de carte, per ansamblu (în general, dar nu neapărat, pretențiile vin odată cu vârsta, varianta mea de la 16 ani s-ar fi sufocat de entuziasm citind-o); a doua jumătate a cărții (deci părțile 3 și 4) abundă în neașteptat, cel puțin în comparație cu primele două părți. 

Lipsa conturării clare a personajelor este un avantaj: umpli spațiul gol cu orice vrei tu, iar asta îți dă impresia de control, ceea ce e plăcut. 

Dacă se transformă într-un film, e posibil ca acesta să fie mai interesant decât cartea, pentru că i-ar fi de folos tehnica de a lăsa deoparte elementele neinteresante, „mici” în care cartea abundă. De fapt, chiar cred că acesta este singurul lucru care i s-ar putea întâmpla cărții și care ar mai salva-o un pic: să devină un film. Iar pentru a deveni un film mai bun decât cartea nici nu e nevoie de foarte mult. Putem doar să sperăm!

Voi ați citit Pecetea morții? Cum vi s-a părut?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Invazia psihică ce nu se oprește la prima țigară aprinsă - „Omul duplicat”, José Saramago

Omul duplicat , cartea portughezului José Saramago, caută să îşi impună originalitatea.  Este o carte aparent ostilă pe care ajungi să o consumi cu aviditate şi care te face să rămâi perplex. Are dimensiunile unei invazii psihice căreia nu i te poţi opune; un thriller care nu se opreşte nici la prima ţigară aprinsă după ce ai citit-o.

Experimentul „Fluturi”

Mă știți, sunt librar. Citiți regulat Jurnalul de librar de pe Serial Readers , acolo unde mai scriu și câte o recenzie atunci când nu povestesc despre detaliile vieții dintr-o librărie. Ei, tocmai locul de muncă m-a făcut să încep să citesc o carte care era pe primul loc pe lista cu „niciodată” - da, funcționez și pe bază de prejudecăți uneori - și anume Fluturi de Irina Binder. Pentru că toată lumea se isterizează cumplit pentru apariția celui de-al treilea volum, iar eu am răspuns de câte 200 de ori pe zi în ultima săptămână la întrebarea „aveți Fluturi ?”. foto: Anna Antal

Povestea de iubire care nu se termină niciodată - Frédéric Beigbeder, „Oona & Salinger”

Înainte de a decide să citesc Oona & Salinger   (editura Trei, 2015), mă tot plângeam că nu am întâlnit recent o carte care să mă captiveze în totalitate, care să mă smulgă din realitatea mea și să mă ia prizonieră, închizând bine ușa-n urma mea și aruncând cheia în ceva gaură neagră. Oona & Salinger a fost ACEA carte. foto: Anca Zaharia