Treceți la conținutul principal

Evadarea din comunism și scurtele fericiri - „Piazza Bucarest”, Jens Christian Grøndahl


Am comandat de la Libris cartea Piazza Bucarest pentru că are o copertă so-so-so attractive și avea un preț mic-mic, atât de mic încât practic n-ai scuză să n-o citești. Iar Polirom este, cum știm, maestru. Curiozitatea a învins, am primit cartea, am început să o citesc imediat și am terminat-o ziua următoare. Și pe scurt: e o carte excepțională.



Mi-a amintit cumva de stilul norvegianului Karl Ove Knausgard, care scrie aproximativ la fel, cu multă pasiune și interes despre totul și nimic, cu o esență a lucrurilor pe care o surprinde totuși într-un mod fascinant și care mie îmi dă dependență. De aceea și spuneam, cred, că l-aș asculta pe Karl Ove vorbindu-mi zile și ore întregi. Acum îl adaug și pe Grøndahl pe aceeași listă, alături de Knausgard și Cărtărescu.

Toți cei trei sus-amintiți au o anumită delicatețe, o finețe a scriiturii care te captivează și în același timp te lasă-n pace, se distanțează de tine, nu pretinde nimic, nu îți invadează existența. 

Mai degrabă te simți tu, cititorul, jenat că ai pătruns în bula lor, ca și cum ai trage cu ochiul pe geamul unor necunoscuți care pot doar intuitiv să știe că intimitatea le este urmărită și înregistrată pas cu pas. Autorii sunt, în același timp, prezenți în cartea din mâna ta și undeva departe, extrem de departe, de neatins.

Piazza Bucarest e o frumoasă și emoționantă poveste a variațiunilor pe care le reprezintă viața, un imn al neputinței și o odă adusă schimbărilor pe care le facem cu orice preț. Dincolo de orice, Piazza Bucarest e despre Europa versus comunism și fuga disperată de ceea ce reprezenta acesta măcar pentru o parte din românii anilor de dinainte de '89, este despre alegeri care te-ar putea ucide, dar care n-o fac, din cine știe ce motive, ascunse sau atât de lăsate la vedere încât ne scapă.


Scott, un american în vârstă, o întâlnește pe tânăra Elena prin intermediul muncii, par să nu aibă nimic în comun - și chiar nu au, iar el devine salvatorul ei dintr-o lume care îi înregistra fiecare mișcare și care-i oferea totul sub formă de rații, făcând spiritul occidental de neînțeles pentru tânăra născută și crescută în comunism, doar cu iluzii și idei ce-i par de neconceput despre lumea „de afară”.

Și-n vreme ce primul impuls este să o judeci pe Elena pentru toate deciziile pe care le ia, unele de-a dreptul inumane dacă e să le analizăm după niște criterii fixe, obiective, finalul cărții și încheierea parțială a poveștii (atât cât este dispus Grøndahl să ofere din aceasta) aduce un sentiment de revoltă și antipatie față de situația care o împinsese pe Elena spre hotărârile luate.

Mai mult, e o carte despre supraviețuire. Poate chiar un fel de manual, chiar dacă nu atotcuprinzător. Tot ceea ce face Elena pentru supraviețuire, pentru traiul conform unor reguli pe care să și le poată stabili singură într-un context favorabil, totul este de fapt o modalitate prin care eu, dacă ar fi fost să mă nasc în comunism și cu pasiune pentru limbile străine, aș fi făcut întocmai. Probabil. Nu vom ști, iar asta e perfect. La fel ca această carte despre posibilități prea devreme sau prea târziu exploatate și despre vieți ratate. Dar și despre fericire, așa cum o înțelegem în scurtele ei momente de prezență.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Alegoria experienței literare profunde - Rui Zink, „Cititorul din peșteră”

Sunt convinsă, 100% convinsă că, dacă aș fi citit cartea asta în urmă cu câțiva ani, deloc nu mi-ar fi plăcut. Și sunt la fel de sigură că, dacă o voi citi peste încă vreo 10-20 de ani - că mai mult nu apuc eu să trăiesc - mi se va părea chiar mai inteligentă decât acum. Explicația e simplă: cartea asta e despre cărți, citit, scriitori (mai puțin), cititori (mai mult), minunata experiență a cititului, a descoperirii ideilor, a dezvoltării capacității de a-ți imagina, de a transforma informația în imagini colorate și liniștitoare sau, dimpotrivă, care instigă. Iar e xperiența literară dobândită după zecile (oare sutele?) de cărți citite în ultimii ani este cea care m-a făcut să văd Cititorul din peșteră , măcar parțial, așa cum merită.

Adolescența fără prieteni și găurile negre ale singurătății

Inima mea și alte găuri negre sau cum Aysel, o adolescentă, își plănuiește sinuciderea. Suferă de depresie și, mai ales, suferă pentru că ceilalți nu-i înțeleg depresia. Își pune singură pe umeri o vină care nu-i aparține, dar crede că e misiunea ei să scape lumea de cine crede ea că este.

Patricia Lidia: „Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu e hobby, ci stil de viață.”

Când îți faci timp, îți place să stai de vorbă cu oameni de la care ai ce învăța, de la care nu ai cum să consumi non-informație și care, poate, te vor motiva pe tine și pe ceilalți. Patricia Lidia, pe care cred că o știți din multe locuri, despre care veți afla în cele ce urmează, este un astfel de om luat la întrebări despre tot ce face pentru ea, pentru comunitate și pentru oameni în general. Muncă, Asociația Bastionul ArtLitTim, cluburile de lectură de la Penitenciarul Timișoara, scris, citit mult, copil mic, Asociația Ador Copiii. Când și cum poți să le faci pe toate? Ai cumva un planner zilnic pe care-l respecți cu sfințenie sau cum funcționezi? Vai, cât îmi place să mă laud despre cât de organizată sunt! :) măcar e adevărat și se observă din câte activități MĂ LAUD că fac! Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană pragmatică, organizată. Mă folosesc din plin de resursele tehnologiei moderne ca să reușesc să fac în 10 ore cât alții în 24. Nu sunt eu cea mai bună ș