Treceți la conținutul principal

Evadarea din comunism și scurtele fericiri - „Piazza Bucarest”, Jens Christian Grøndahl


Am comandat de la Libris cartea Piazza Bucarest pentru că are o copertă so-so-so attractive și avea un preț mic-mic, atât de mic încât practic n-ai scuză să n-o citești. Iar Polirom este, cum știm, maestru. Curiozitatea a învins, am primit cartea, am început să o citesc imediat și am terminat-o ziua următoare. Și pe scurt: e o carte excepțională.



Mi-a amintit cumva de stilul norvegianului Karl Ove Knausgard, care scrie aproximativ la fel, cu multă pasiune și interes despre totul și nimic, cu o esență a lucrurilor pe care o surprinde totuși într-un mod fascinant și care mie îmi dă dependență. De aceea și spuneam, cred, că l-aș asculta pe Karl Ove vorbindu-mi zile și ore întregi. Acum îl adaug și pe Grøndahl pe aceeași listă, alături de Knausgard și Cărtărescu.

Toți cei trei sus-amintiți au o anumită delicatețe, o finețe a scriiturii care te captivează și în același timp te lasă-n pace, se distanțează de tine, nu pretinde nimic, nu îți invadează existența. 

Mai degrabă te simți tu, cititorul, jenat că ai pătruns în bula lor, ca și cum ai trage cu ochiul pe geamul unor necunoscuți care pot doar intuitiv să știe că intimitatea le este urmărită și înregistrată pas cu pas. Autorii sunt, în același timp, prezenți în cartea din mâna ta și undeva departe, extrem de departe, de neatins.

Piazza Bucarest e o frumoasă și emoționantă poveste a variațiunilor pe care le reprezintă viața, un imn al neputinței și o odă adusă schimbărilor pe care le facem cu orice preț. Dincolo de orice, Piazza Bucarest e despre Europa versus comunism și fuga disperată de ceea ce reprezenta acesta măcar pentru o parte din românii anilor de dinainte de '89, este despre alegeri care te-ar putea ucide, dar care n-o fac, din cine știe ce motive, ascunse sau atât de lăsate la vedere încât ne scapă.


Scott, un american în vârstă, o întâlnește pe tânăra Elena prin intermediul muncii, par să nu aibă nimic în comun - și chiar nu au, iar el devine salvatorul ei dintr-o lume care îi înregistra fiecare mișcare și care-i oferea totul sub formă de rații, făcând spiritul occidental de neînțeles pentru tânăra născută și crescută în comunism, doar cu iluzii și idei ce-i par de neconceput despre lumea „de afară”.

Și-n vreme ce primul impuls este să o judeci pe Elena pentru toate deciziile pe care le ia, unele de-a dreptul inumane dacă e să le analizăm după niște criterii fixe, obiective, finalul cărții și încheierea parțială a poveștii (atât cât este dispus Grøndahl să ofere din aceasta) aduce un sentiment de revoltă și antipatie față de situația care o împinsese pe Elena spre hotărârile luate.

Mai mult, e o carte despre supraviețuire. Poate chiar un fel de manual, chiar dacă nu atotcuprinzător. Tot ceea ce face Elena pentru supraviețuire, pentru traiul conform unor reguli pe care să și le poată stabili singură într-un context favorabil, totul este de fapt o modalitate prin care eu, dacă ar fi fost să mă nasc în comunism și cu pasiune pentru limbile străine, aș fi făcut întocmai. Probabil. Nu vom ști, iar asta e perfect. La fel ca această carte despre posibilități prea devreme sau prea târziu exploatate și despre vieți ratate. Dar și despre fericire, așa cum o înțelegem în scurtele ei momente de prezență.

Postări populare de pe acest blog

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…