Treceți la conținutul principal

Invazia psihică ce nu se oprește la prima țigară aprinsă - „Omul duplicat”, José Saramago


Omul duplicat, cartea portughezului José Saramago, caută să îşi impună originalitatea. Este o carte aparent ostilă pe care ajungi să o consumi cu aviditate şi care te face să rămâi perplex. Are dimensiunile unei invazii psihice căreia nu i te poţi opune; un thriller care nu se opreşte nici la prima ţigară aprinsă după ce ai citit-o.



Textul e scris într-o manieră cu care nu m-am putut obişnui cu adevărat decât după vreo sută de pagini: nu găseşti vreun alineat, vreun paragraf, iar schimbul de replici pare imprevizibil. Ajunsesem să mă întreb dacă se joacă cu mintea mea... şi cred că o făcea. N-am nici un regret, după 80 de pagini îmi dădusem seama că e atât de personal, încât trăisem cu senzația că ascult un prieten cu care îmi beau cafeaua de două ore şi cu care o să-mi mai petrec vreo patru.

Cred că suntem genetic structuraţi să fim egoişti, preocuparea de sine instaurează un spaţiu bine definit în societate. Forţa modelatoare a puterii e egală cu zero în absenţa unui om puternic. Dar ce faci când un individ bastard şi ambiţios, care-i identic cu tine, vine să-ţi uzurpe tronul? Îţi iei individualitatea, o mototoleşti în podul palmei şi o arunci la gunoi? 

Tertuliano Maximo Afonso, protagonistul romanului Omul duplicat, este profesor de istorie la liceu. E divorţat şi duce o viaţă de rutină.

Pentru temperamentele nostalgice, în general fragile, traiul de unul singur e o pedeapsă extrem de dură, dar o astfel de situaţie, să recunoaştem, chiar dacă dificilă, numai foarte rar degenerează într-o dramă convulsivă, din acelea care înfioară carnea şi ridică părul.

Personajul nostru cu nume ridicol închiriază un film, care însă nu îi face nici o plăcere. Revine în sufragerie, unde lăsase deschis videoplayerul cu filmul înăuntru, şi descoperă figura unui actor care îi seamănă perfect.

Tertuliano Maximo Afonso se ridică din fotoliu, îngenunche în faţa televizorului, cu faţa atât de aproape de ecran cât îi permitea vederea. Sunt eu, spuse el şi simţi din nou că i se ridică tot părul de pe corp, ce vedea acolo nu era adevărat, orice om echilibrat care s-ar fi aflat acolo l-ar fi liniştit.
...tipul ăsta există şi tu nu ştiai, tu exişti şi el nu ştie…

Începe o căutare a duplicatului său. Va depunde o muncă istovitoare, la fel vei proceda şi tu, fiindcă numai la pagina 178 ajungem să fim complici la prima lor discuţie telefonică. Daniel Santa-Clara (pseudonimul lui Antonio Claro) şi Maximo devin angajaţi într-o discuţie grea, roasă de frământările lor interioare.


Romanul se transformă într-un thriller genial în care vei încerca să împaci absurdul cu raţiunea.

După pagina 200 vei deveni agitat precum un cal închis în grajd, aşteptând focul de start. Acum le va fi subjugată şi relaţia conjugală pe care o au cei doi indivizi cu iubitele acestora. Antonio Claro petrece o noapte cu Maria da Paz, iubita lui Tertuliano, care la rându-i se strecoară în patul conjugal al actorului, iubindu-se cu soţia acestuia, Helena. De ce? 
Nu e uşor de explicat, dar voi încerca, răspunse Antonio, poate ca reparaţie a perturbării pe care apariţia dumitale a pricinuit-o în relaţia mea conjugală şi pe care dumneata nici n-o bănuieşti, poate dintr-un capriciu don-juanesc de seducător obsesiv de femei, poate, şi asta e cu siguranţă cel mai probabil, din pură ranchiună.
Dacă ţi-ai imaginat că povestea se încheie aici, nici pe departe. 
Omul duplicat e acolo şi vine după tine.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Alegoria experienței literare profunde - Rui Zink, „Cititorul din peșteră”

Sunt convinsă, 100% convinsă că, dacă aș fi citit cartea asta în urmă cu câțiva ani, deloc nu mi-ar fi plăcut. Și sunt la fel de sigură că, dacă o voi citi peste încă vreo 10-20 de ani - că mai mult nu apuc eu să trăiesc - mi se va părea chiar mai inteligentă decât acum. Explicația e simplă: cartea asta e despre cărți, citit, scriitori (mai puțin), cititori (mai mult), minunata experiență a cititului, a descoperirii ideilor, a dezvoltării capacității de a-ți imagina, de a transforma informația în imagini colorate și liniștitoare sau, dimpotrivă, care instigă. Iar e xperiența literară dobândită după zecile (oare sutele?) de cărți citite în ultimii ani este cea care m-a făcut să văd Cititorul din peșteră , măcar parțial, așa cum merită.

Adolescența fără prieteni și găurile negre ale singurătății

Inima mea și alte găuri negre sau cum Aysel, o adolescentă, își plănuiește sinuciderea. Suferă de depresie și, mai ales, suferă pentru că ceilalți nu-i înțeleg depresia. Își pune singură pe umeri o vină care nu-i aparține, dar crede că e misiunea ei să scape lumea de cine crede ea că este.