Treceți la conținutul principal

Invazia psihică ce nu se oprește la prima țigară aprinsă - „Omul duplicat”, José Saramago


Omul duplicat, cartea portughezului José Saramago, caută să îşi impună originalitatea. Este o carte aparent ostilă pe care ajungi să o consumi cu aviditate şi care te face să rămâi perplex. Are dimensiunile unei invazii psihice căreia nu i te poţi opune; un thriller care nu se opreşte nici la prima ţigară aprinsă după ce ai citit-o.



Textul e scris într-o manieră cu care nu m-am putut obişnui cu adevărat decât după vreo sută de pagini: nu găseşti vreun alineat, vreun paragraf, iar schimbul de replici pare imprevizibil. Ajunsesem să mă întreb dacă se joacă cu mintea mea... şi cred că o făcea. N-am nici un regret, după 80 de pagini îmi dădusem seama că e atât de personal, încât trăisem cu senzația că ascult un prieten cu care îmi beau cafeaua de două ore şi cu care o să-mi mai petrec vreo patru.

Cred că suntem genetic structuraţi să fim egoişti, preocuparea de sine instaurează un spaţiu bine definit în societate. Forţa modelatoare a puterii e egală cu zero în absenţa unui om puternic. Dar ce faci când un individ bastard şi ambiţios, care-i identic cu tine, vine să-ţi uzurpe tronul? Îţi iei individualitatea, o mototoleşti în podul palmei şi o arunci la gunoi? 

Tertuliano Maximo Afonso, protagonistul romanului Omul duplicat, este profesor de istorie la liceu. E divorţat şi duce o viaţă de rutină.

Pentru temperamentele nostalgice, în general fragile, traiul de unul singur e o pedeapsă extrem de dură, dar o astfel de situaţie, să recunoaştem, chiar dacă dificilă, numai foarte rar degenerează într-o dramă convulsivă, din acelea care înfioară carnea şi ridică părul.

Personajul nostru cu nume ridicol închiriază un film, care însă nu îi face nici o plăcere. Revine în sufragerie, unde lăsase deschis videoplayerul cu filmul înăuntru, şi descoperă figura unui actor care îi seamănă perfect.

Tertuliano Maximo Afonso se ridică din fotoliu, îngenunche în faţa televizorului, cu faţa atât de aproape de ecran cât îi permitea vederea. Sunt eu, spuse el şi simţi din nou că i se ridică tot părul de pe corp, ce vedea acolo nu era adevărat, orice om echilibrat care s-ar fi aflat acolo l-ar fi liniştit.
...tipul ăsta există şi tu nu ştiai, tu exişti şi el nu ştie…

Începe o căutare a duplicatului său. Va depunde o muncă istovitoare, la fel vei proceda şi tu, fiindcă numai la pagina 178 ajungem să fim complici la prima lor discuţie telefonică. Daniel Santa-Clara (pseudonimul lui Antonio Claro) şi Maximo devin angajaţi într-o discuţie grea, roasă de frământările lor interioare.


Romanul se transformă într-un thriller genial în care vei încerca să împaci absurdul cu raţiunea.

După pagina 200 vei deveni agitat precum un cal închis în grajd, aşteptând focul de start. Acum le va fi subjugată şi relaţia conjugală pe care o au cei doi indivizi cu iubitele acestora. Antonio Claro petrece o noapte cu Maria da Paz, iubita lui Tertuliano, care la rându-i se strecoară în patul conjugal al actorului, iubindu-se cu soţia acestuia, Helena. De ce? 
Nu e uşor de explicat, dar voi încerca, răspunse Antonio, poate ca reparaţie a perturbării pe care apariţia dumitale a pricinuit-o în relaţia mea conjugală şi pe care dumneata nici n-o bănuieşti, poate dintr-un capriciu don-juanesc de seducător obsesiv de femei, poate, şi asta e cu siguranţă cel mai probabil, din pură ranchiună.
Dacă ţi-ai imaginat că povestea se încheie aici, nici pe departe. 
Omul duplicat e acolo şi vine după tine.



Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…