Treceți la conținutul principal

Să mănânci sex pe pâine sau să consumi otravă diluată - „J. Ființa sexuală”, Kenzaburō Ōe


Laureat al Premiului Nobel pentru literatură, Kenzaburō Ōe este unul dintre marii scriitori ale cărui personaje sunt mult mai complexe decât par (în această carte, artiştii ducând o viaţă mult mai excentrică decât actul creator). Ei vor fi aici numai ca să ne facă cunoştinţă cu J, un tânăr bisexual de 29 ani, incapabil să se armonizeze cu lumea din jur.

J. Fiinţa sexuală te face să te aştepţi la una din cele două: să mănânci sex pe pâine sau să o consumi ca pe o otravă diluată. Personajele puternice, care împrumută din moravurile caracterelor lui Palahniuk, sunt descrise grotesc şi se lasă nimicite ca tu să renunţi la prejudecăţi.





Cartea este un microroman împărţit în două capitole profunde. În prima parte a cărţii, şapte inşi se îndreaptă către cabana lui J pentru a lucra la un scurtmetraj: J, Mitsuko- soţia lui frigidă, regizoare; Keiko - 18 ani, cântăreaţă de jazz nimfomană; un poet; un actor tânăr; sora lui Mitsuko şi un cameraman între două vârste, prieten cu J de vreo 10 ani. Cabana e situată într-un sat pescăresc în care locuitorii sunt conservatori. Nici un inconvenient până acum. Cei şapte vor bea încontinuu şi şi-o vor trage în văzul tuturor crezând că astfel îşi vor putea consuma frământările ce nutresc în ei. 

Numai J va tranforma sentimentul de vinovăţie într-o afirmare a sinelui: 
Se atașase tot mai strâns de microuniversul lui sexual, ca o stridie care se fixează de o stâncă. Simțea că ăsta era singurul drum care conferea un sens vieții lui.
Sunt urmăriţi de un copil de 10 ani care va sparge geamul şi va fugi...de frică. Sătenii vin să se revolte, le vor cere socoteală indivizilor excentrici. Sora lui J iese în curte (cu o aroganţă de-a dreptul nesimţită) pentru un contraatac disperat. Sătenii ar fi putut să se folosească de discursul nevralgic al acesteia, însă inventeză nişte scuze şi îi lasă pe aceştia în nefericirea lor - ceea ce e și mai cumplit. 
O linişte sumbră, încărcată de o ostilitate înverşunată i-a învăluit pe J, pe Mitsuko, pe sculptoriţă, pe tânărul poet şi pe cameraman şi i-a închis în nişte cuşti individuale.
Capitolul al II-lea e despre noua viaţa antisocială a lui J, despre faptul că suntem singuri cu toată lumea (cum ne zice şi Bukowski) şi, nu în ultimul rând, este despre chikani. Cine-s cei din urmă? Sunt cei care agresează femeile în transporturile publice. J, crezând că îşi recapătă sângele rece, devine unul dintre ei. Aici o să-l compătimeşti pe J; eu am făcut-o. Am făcut asta fiindcă autorul intră în lumea lor şi le desface mecansimele meschine de funcţionare şi ajunge la ceva mult mai sensibil.

J ajunge să se împrietenască cu un bătrân din aceeaşi ,,breaslă’’şi cu un tânăr poet pe care îl vor salva din mâinile mulţimii, fix după ce el va comite un act de agresiune în metrou. Acesta, considerându-se un iniţiat în artele agresiunii sexuale, se va supăra. Dar fiindcă nimeni nu se salvează singur, ajung să dezvolte o relaţie de prietenie interdependentă.

După mai multe întâmplări (moartea tânărului poet sau episoadele ce urmează după ce nevastă-sa rămâne gravidă cu cameramanul), J va rămâne mai singur ca niciodată. Şi da, nimeni nu se salvează singur.

Este o carte serioasă care te face să vezi, dincolo de micile acte aparent misogine, că singurătatea crește în pâlcurile de oameni nefericiţi. Subiecte tabu ale societății ne sunt expuse fără perdea, durerea şi angoasa cresc în sânul mulțimii.

Aşa se întâmplă întotdeauna. Când ţi se acceptă orice, devine imposibil să mai ajungi la nucleul de adevăr care transcende condiţia asta, s-a gândit.

Postări populare de pe acest blog

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…