Treceți la conținutul principal

Rebeli nefericiți ce vor să schimbe lumea - „După cutremur”, Haruki Murakami


Sunt la a patra carte scrisă de Haruki Murakami pe care o citesc și Geezus, l-aș lua acasă și pe omul ăsta! Am scris despre Pădurea norvegiană aici, despre La sud de graniță, la vest de soare aici, iar despre În noapte plănuiesc să scriu curând. Cea de a patra carte citită este După cutremur, despre care încerc să vă vorbesc azi calm și așezat, nu cu entuziasm vecin cu isteria, așa cum îmi vine. Obsesia a început în urmă cu doar vreo două luni.

După cutremur a apărut în anul 2000, iar la noi a apărut la editura Polirom, în 2006, apoi și în colecția Top 10+, tot de la Polirom, în 2014.


Dacă ar fi să le grupez cumva pe cele patru de până acum, aș face așa: pădurea cu cea cu granița și soarele (teme asemănătoare, roman unitar, multe referințe muzicale și din cultura urbană, subiecte de reflecție, ușor filosofice, accent pe probleme „moderne”, cum ar fi libertatea, asumarea de sine și dezechilibrele psihicului), iar În noapte cu cea cu cutremurul (construcția lor, cu mai multe povești care fie se leagă direct, fie nu, dar care sunt unite de tema mare, la care contribuie decisiv, relativa detașare de restul lumii și refugierea într-un singur detaliu semnificativ, asupra căruia se învârte totul). 

Dar, desigur, această „clasificare” pe care o rețin mai degrabă pentru a ține un fel de evidență personală: cum să le recomand apropiaților pe criteriul „ți-a plăcut X? încearcă și Y, e asemănătoare și faină și totuși atât de diferită”.

Sunt conștientă de entuziasmul meu pentru Murakami, care e cumva un dat cu care mă plimb prin lume. Pe de altă parte, cărțile lui chiar au contribuit la această părere pe care o am. Scrie totul cu simplitate, transmite enorm tocmai prin această banalitate, lasă loc de interpretări, de dubii, de what if-uri pe care le poți colora și reinterpreta după bunul plac.

Probabil că ceea ce admir cel mai mult la Murakami este diversitatea personajelor, modul în care fiecare este construit, atât de minuțios, cu caracteristici atât de diferite și probleme diametral opuse uneori. Detaliile personajelor fac marea diferență la Haruki Murakami, chiar dacă povestea poate semăna.

Așadar, personajele din cartea După cutremur au personalități puternice, distincte, care intrigă, enervează, indispun. Sunt oameni înjumătățiți sufletește, schilozi pe dinăuntru, fragmentați ca personalitate și extrem de greu de înțeles. Iar cutremurul despre care este vorba, cel care în 1995 a afectat regiunea Kobe din Japonia, este un bun pretext pentru ca autorul să imagineze niște destine pe care nu le leagă nimic mai mult decât informația despre cutremur. Iar personajele sale trăiesc în cuști pe care le afectează prea mult sau prea puțin respectivul cutremur - o femeie își părăsește soțul fără să dea explicații după ce urmărește continuu știrile despre tragicul eveniment (mă abțin de la paralele cu anumite canale TV de la noi privite-n neștire, mă abțin), o alta speră că această calamitate naturală va face dreptate pentru ea, în locul ei.

Cum spuneam mai sus, ce mă atrage și mă emoționează cel mai mult la aceste personaje este materialul din care sunt făcute, faptul că m-aș vedea oricând în locul oricărui personaj. Că și ei, cei din carte, sunt exact ca noi: rebeli, nemulțumiți, nelămuriți, vrând să schimbe lumea și nereușind pentru că nefericirile lor rămân mereu aceleași, pentru că nu găsesc loc de schimbare și pentru ei, în ei. Pentru că se complac în lipsurile lor și li se pare, doar uneori, mințindu-se cu bună știință, că ceea ce au le este suficient. Asistă neputincioși la cum se răzvrătește natura, iar ei sunt imobili în viețile lor. Pentru că sunt oameni. 

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…