Treceți la conținutul principal

Vâscozitatea granițelor dintre irealități - „Fata de la Nord de ziuă”, Alexandru Voicescu



Fata de la Nord de ziuă este al doilea roman publicat de Alexandru Voicescu, cel care este și deținătorul editurii Herg Benet, la care au apărut ambele sale cărți. Malad în 2015, despre care am scris aici. Și Fata de la Nord de ziuă, apărută în 2016.



Fata de la Nord de ziuă este mult mai reader-friendly decât Malad la început, dar pe măsură ce te îndrepți spre final observi cum evenimentele se închid în jurul tău, explicațiile se lasă așteptate, suspansul crește, iar singura cale de scăpare este, speri tu, finalul care ar trebui să lămurească totul.

Acest al doilea roman semnat de Alexandru Voicescu nu face decât să confirme că autorul chiar scrie bine, scrie „altfel”, scrie neromânesc - are viziuni extrem de largi, care lasă loc de interpretări și reinterpretări, de dubii. Nu se explică prea mult, nu se justifică, scrie bine și atât, iar după ce îi iese cartea din tipar, cred eu, nu îl mai preocupă aceasta.

Romanul se concentrează, la un prim nivel de adresare-receptare, pe momentele ce urmează deciziei unui profesor francez de a se retrage în nordul Europei după moartea prematură a soției sale. Intră pe un tărâm misterios, magic și cu alte legi ale logicii după ce întâlnește o tânără elevă de la un liceu de modele care e cel puțin ciudat.



Ideea liceului mi-a plăcut foarte mult: efeminarea profesorilor, moda extravagantă idolatrizată, reprimarea sinelui, manipularea la care sunt supuse elevele „sine anima”, așa cum este și motto-ul liceului. Și tot ceea ce încearcă să ne convingă cartea, dacă încearcă cumva ceva, este că poate ar trebui să ne punem întrebări legate de concretețea a ceea ce știm, a ceea ce ne place să credem că știm, a realității în care ne învelim de fiecare dată când orice altceva nu mai are sens, uitând că și realitatea își are dușmanii ei, la fel ca obiectivitatea, de altfel.


Imparțialitatea din viața de zi cu zi poate că nici nu există. Oamenii pe care îi iubim poate că au existat dintotdeauna doar pentru noi. Lumea în care judecăm și ne spunem „carpe diem” ca pe o litanie cu rol de formulă magică poate că nu e decât o fațetă a existenței în ansamblu. 

Și poate că ceea ce trăim în fiecare clipă nu este decât o repetiție a ceva ce nu va avea loc vreodată și uneori o repetare a ceva ce nu se mai poate întâmpla deopotrivă. 


La finalul acestei cărți pot spune atât: nu mai am certitudini, e chiar periculos să deții adevăruri. Iar cine a trăit măcar o zi în realitatea asta banală și cotidiană a noastră poate să spună, sunt sigură, același lucru. Realitatea e deopotrivă ireal, incredibil și ambiguu, frustrant și amăgitor cu fiecare detaliu. Tot ce ne rămâne e vâscozitatea pe care o au granițele dintre irealitățile în care ne învârtim, pioni descentrați și naivi.

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…