Treceți la conținutul principal

Vâscozitatea granițelor dintre irealități - „Fata de la Nord de ziuă”, Alexandru Voicescu



Fata de la Nord de ziuă este al doilea roman publicat de Alexandru Voicescu, cel care este și deținătorul editurii Herg Benet, la care au apărut ambele sale cărți. Malad în 2015, despre care am scris aici. Și Fata de la Nord de ziuă, apărută în 2016.



Fata de la Nord de ziuă este mult mai reader-friendly decât Malad la început, dar pe măsură ce te îndrepți spre final observi cum evenimentele se închid în jurul tău, explicațiile se lasă așteptate, suspansul crește, iar singura cale de scăpare este, speri tu, finalul care ar trebui să lămurească totul.

Acest al doilea roman semnat de Alexandru Voicescu nu face decât să confirme că autorul chiar scrie bine, scrie „altfel”, scrie neromânesc - are viziuni extrem de largi, care lasă loc de interpretări și reinterpretări, de dubii. Nu se explică prea mult, nu se justifică, scrie bine și atât, iar după ce îi iese cartea din tipar, cred eu, nu îl mai preocupă aceasta.

Romanul se concentrează, la un prim nivel de adresare-receptare, pe momentele ce urmează deciziei unui profesor francez de a se retrage în nordul Europei după moartea prematură a soției sale. Intră pe un tărâm misterios, magic și cu alte legi ale logicii după ce întâlnește o tânără elevă de la un liceu de modele care e cel puțin ciudat.



Ideea liceului mi-a plăcut foarte mult: efeminarea profesorilor, moda extravagantă idolatrizată, reprimarea sinelui, manipularea la care sunt supuse elevele „sine anima”, așa cum este și motto-ul liceului. Și tot ceea ce încearcă să ne convingă cartea, dacă încearcă cumva ceva, este că poate ar trebui să ne punem întrebări legate de concretețea a ceea ce știm, a ceea ce ne place să credem că știm, a realității în care ne învelim de fiecare dată când orice altceva nu mai are sens, uitând că și realitatea își are dușmanii ei, la fel ca obiectivitatea, de altfel.


Imparțialitatea din viața de zi cu zi poate că nici nu există. Oamenii pe care îi iubim poate că au existat dintotdeauna doar pentru noi. Lumea în care judecăm și ne spunem „carpe diem” ca pe o litanie cu rol de formulă magică poate că nu e decât o fațetă a existenței în ansamblu. 

Și poate că ceea ce trăim în fiecare clipă nu este decât o repetiție a ceva ce nu va avea loc vreodată și uneori o repetare a ceva ce nu se mai poate întâmpla deopotrivă. 


La finalul acestei cărți pot spune atât: nu mai am certitudini, e chiar periculos să deții adevăruri. Iar cine a trăit măcar o zi în realitatea asta banală și cotidiană a noastră poate să spună, sunt sigură, același lucru. Realitatea e deopotrivă ireal, incredibil și ambiguu, frustrant și amăgitor cu fiecare detaliu. Tot ce ne rămâne e vâscozitatea pe care o au granițele dintre irealitățile în care ne învârtim, pioni descentrați și naivi.

Postări populare de pe acest blog

Nu mă subestima, hani. O să mă știi de undeva!

O știți și voi pe Petronela Rotar, da? O știți de la TV, ați citit-o pe acestblogdenervi , dar o știți de (alt)undeva? Pentru că eu o știu din câteva locuri în care cartea O să mă știi de undeva m-a dus sau m-a readus. 
Vreau să scriu cât pot de bine despre ea pentru că mi-a vorbit nespus de frumos, clar și răspicat, uneori dur, alteori cu un glas de mamă care-ți dă părul după ureche.

Patricia Lidia: „Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu e hobby, ci stil de viață.”

Când îți faci timp, îți place să stai de vorbă cu oameni de la care ai ce învăța, de la care nu ai cum să consumi non-informație și care, poate, te vor motiva pe tine și pe ceilalți. Patricia Lidia, pe care cred că o știți din multe locuri, despre care veți afla în cele ce urmează, este un astfel de om luat la întrebări despre tot ce face pentru ea, pentru comunitate și pentru oameni în general.
Muncă, Asociația Bastionul ArtLitTim, cluburile de lectură de la Penitenciarul Timișoara, scris, citit mult, copil mic, Asociația Ador Copiii. Când și cum poți să le faci pe toate? Ai cumva un planner zilnic pe care-l respecți cu sfințenie sau cum funcționezi? Vai, cât îmi place să mă laud despre cât de organizată sunt! :) măcar e adevărat și se observă din câte activități MĂ LAUD că fac! Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană pragmatică, organizată. Mă folosesc din plin de resursele tehnologiei moderne ca să reușesc să fac în 10 ore cât alții în 24. Nu sunt eu cea mai bună și harnică …

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.