Treceți la conținutul principal

Povestea de iubire care nu se termină niciodată - Frédéric Beigbeder, „Oona & Salinger”


Înainte de a decide să citesc Oona & Salinger (editura Trei, 2015), mă tot plângeam că nu am întâlnit recent o carte care să mă captiveze în totalitate, care să mă smulgă din realitatea mea și să mă ia prizonieră, închizând bine ușa-n urma mea și aruncând cheia în ceva gaură neagră.

Oona & Salinger a fost ACEA carte.

foto: Anca Zaharia


Pe scurt, Oona este fiica lui Eugene O'Neill și ultima soție a lui Charlie Chaplin (s-a căsătorit de 4 ori, având o preferință evidentă pentru minore sau femei foarte, foarte tinere), alături de care a avut 8 copii, asta după ce s-a căsătorit cu bătrânul Chaplin (avea deja peste 50 de ani) imediat ce ea a împlinit 18. La vremea respectivă, relația celor doi a fost motiv de scandal, deci festin pentru ziare.


Unul dintre acești copii este Geraldine Chaplin (născută în 1944), iar fiica ei, deci nepoata Oonei și strănepoata lui Eugene O'Neill fiind Oona Castilla Chaplin (1986), cunoscută (și) din serialul omniprezent Game of Thrones, în care am înțeles că moare - sau cam așa ceva, chiar dacă am mai înțeles ceva neuitându-mă la acest serial: că se cam moare acolo. Deci era inevitabil, trebuia să sufere și nepoata marelui Charlie Chaplin.

Înainte de Oona, Chaplin fusese căsătorit cu Paulette Goddard; mama Oonei a fost Agnes Boulton (scriitoare și ea), iar unul dintre cei mai buni prieteni al Oonei a fost mereu Truman Capote.

Însă cu puțin înainte de debutul poveștii Oona-Charlie, care avea să dea naștere acestui mare șir de urmași (incredibil de frumoși, după cum puteți vedea în imaginile de la finalul acestei recenzii) a mai existat o poveste care ar putea fi pusă sub un titlu ca - să zicem - „N-a fost să fie”. Oona O'Neill, adolescentă răpitoare și cu serioase daddy issues (poate că Beigbeder are dreptate când spune că Oona a căutat și a găsit în Charlie tatăl pe care nu putuse să-l aibă: atent, preocupat și fermecat de ea) și Jerome David Salinger aka Jerry aka J. D. Salinger. Aka „tipul care a scris una dintre cele mai cunoscute cărți din toate timpurile: De veghe în lanul de secară.

Salinger și Oona au fost, cel puțin în viziunea lui Beigbeder, atât de îndrăgostiți încât el nu a reușit să o uite niciodată - iar ea s-a plictisit prea repede de adorația copleșitoare pe care o primea pe degeaba; ani după aceea, el i-a scris făcându-i reproșuri și insultându-l pe Chaplin și alegerea făcută de Oona, iar ea i-a răspuns semi-indiferent, neutru, împăciuitor. Sau deloc.

O parte destul de importantă a cărții îi este dedicată lui Salinger în postura de participant pe câmpul de luptă, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ceea ce mi-a plăcut aici, în mod deosebit, a fost detalierea impresiilor din timpul luptei și senzațiile post-bătălie, ba uneori chiar și traumele post-război.

foto: Anca Zaharia

Corespunzând realității sau nu, parțial sau total, povestea imaginată de Beigbeder merită să fie văzută ca fiind una a iubirii eterne, cam ca-n cele cu Soarele și Luna care se iubesc, dar nu se pot întâlni și doar se vânează, se urmăresc reciproc.

Nu-i așa că, oricât de triste ar fi amănuntele introduse de Beigbeder, ar fi totuși frumos ca acestea să fie întru totul adevărate?

Oona O'Neill
J. D. Salinger

Oona și Charlie Chaplin

Geraldine Chaplin

Oona Castilla Chaplin

Surse foto: IMDB și Wikipedia.


Postări populare de pe acest blog

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…