Treceți la conținutul principal

Alegoria experienței literare profunde - Rui Zink, „Cititorul din peșteră”



Sunt convinsă, 100% convinsă că, dacă aș fi citit cartea asta în urmă cu câțiva ani, deloc nu mi-ar fi plăcut. Și sunt la fel de sigură că, dacă o voi citi peste încă vreo 10-20 de ani - că mai mult nu apuc eu să trăiesc - mi se va părea chiar mai inteligentă decât acum.

Explicația e simplă: cartea asta e despre cărți, citit, scriitori (mai puțin), cititori (mai mult), minunata experiență a cititului, a descoperirii ideilor, a dezvoltării capacității de a-ți imagina, de a transforma informația în imagini colorate și liniștitoare sau, dimpotrivă, care instigă. Iar experiența literară dobândită după zecile (oare sutele?) de cărți citite în ultimii ani este cea care m-a făcut să văd Cititorul din peșteră, măcar parțial, așa cum merită.


Cititorul din peșteră a apărut în 2008 la Humanitas Fiction, în colecția Cartea de pe noptieră. Ulterior a apărut ediția pe care am citit-o și eu, adică în colecția Raftul Denisei, după ce se reeditase, în 2010, cu niște adăugiri făcute de autor.

Am împrumutat, nu am cumpărat Cititorul din peșteră, așa că nu am putut să lipesc sticky notes peste tot pe unde am simțit nevoia (și taaare am mai simțit nevoia, sincer vă spun!), nu am putut sublinia tot ce îmi producea o mică revelație (deși sunt ferm împotriva subliniatului sau a oricărei forme de apreciere exagerată față de carte care îi produce acesteia daune ireparabile).

Totul e alegorie și aluzie aici, totul are cel puțin dublu, triplu sens, totul poate să însemne și complet altceva, iar faptul că tu înțelegi ceva anume nu spune chiar nimic despre autor sau despre carte, ci spune doar despre tine și despre pregătirea, instruirea ta în calitate de cititor, despre cunoștințele tale, despre cultura ta generală și literară.

Așadar, Cititorul din peșteră e un mic roman despre un fel de monstru - tare smart numit Anibalector - care stă într-o peșteră și citește, în vreme ce gustă și niște cărniță de om (de la cei veniți să-l captureze, că doar era monstru și stătea izolat și se umplea cu cultură, nu?). Copilul aiurit care ajunge să locuiască un timp în peștera lui Anibalector este și cel care va contribui la eliberarea „monstrului” din grădina zoologică în care ajunge să fie închis după ce este, în sfârșit, capturat.

Dar toate acestea nu sunt decât o scuză pentru ce vrea să povestească de fapt autorul: un motiv pentru a invoca infinitele avantaje ale cititului (de câteva ori descris și în comparație cu privitul emisiunilor tâmpite la televizorul care nu solicită nimic altceva decât disponibilitatea de a privi absent, în loc de a face să se întâmple ceva), de a diseca problematica statutului unui cititor, de a insera - subtil sau nu - referințe literare locale și universale.

Cred că mi-a plăcut atât de mult pentru că, înțelegând din perspectiva mea despre ce este vorba, am simțit că îmi e adresată cartea, că autorul vrea să-mi spună (și) mie ceva, ceva legat de cărțile pe care le citesc, de timpul pe care-l acord descoperirii de autori noi sau hyper-analizării celor care-mi sunt deja familiari.

Totuși (remarc cu groază) pe jos se află ceva foarte diferit de ceea ce ar fi de așteptat într-un sanctuar: sute, poate mii de oseminte. Tibii, clavicule, hârci. O mare de oase. Și cărți.
Cărți, cărți, cărți.
Oase și cărți, cărți și oase, oase, cărți, oase, cărți și iar cărți, răspândite pretutindeni. (pag. 39)

Oare nu e ăsta Raiul pentru un cititor antisocial, așa cum sunt eu?!



Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…