Treceți la conținutul principal

Suntem imbecili și asta ne va aduce sfârșitul, ca-n „Oryx și Crake”


Am cumpărat Oryx și Crake dintr-o librărie frumoasă în care intru rar, pentru că nu-mi prea iese-n drumurile obișnuite. Am ales-o fără să știu nimic despre ea, dar sunt dornică să citesc cam tot ce-mi pică în mână de la Margaret Atwood, așa că aveam indicii despre povestea la care să mă aștept, mai ales că nu demult am terminat de citit Povestea slujitoarei - despre care am scris aici.


Pe la jumătatea cărții am aflat de la o prietenă de pe Facebook, cititoare înrăită și ea, că Oryx și Crake e parte dintr-o trilogie, așa că acum sper la traducerea următoarelor două volume (nu citesc un volum în română și altul în engleză nici cu amenințări serioase). Ca să știe și alți neștiutori ca mine, după cartea asta urmează The Year of the Flood și MaddAddam

Totuși, aspectul asupra căruia țin să insist e că Oryx și Crake se poate citi absolut fără vreo problemă și așa, drept roman de sine stătător. Dar ce pot spune despre mine e că m-a făcut suficient de curioasă încât să vreau să citesc mai multe în direcția asta. Hai, Polirom, cu toată colecția Margaret Atwood, hai!

Dacă faci abstacție de câteva lucruri ce momentan ne par imposibil de imaginat despre un potențial viitor nefericit pentru rasa umană, rămân destule aspecte fucked-up complet pe care le regăsim deja în lumea noastră numai dacă deschidem fereastra. Ușa. Ochii.

Lumea noastră se duce de râpă și-oricât de clișeic ar părea că ne tot văităm din cauza asta, decimarea populației planetei din cauza absolut cretine, care ni se vor datora în totalitate, nu e chiar atât de greu de crezut. Și-am citit și-am băut bere în majoritatea timpului, pentru că de ce nu?

Snowman e personajul principal (haha, cam singurul), o rămășiță de om printre niște ființe artificiale născute din mâinile prietenului lui Snowman, un fraier mai mare decât Snowman însuși. Iar asta pare greu de atins, de vreme ce avem o bună parte din carte dedicată vieții de dinainte de trasarea fermă a liniilor Apocalipsei a lui Jimmy, cel ce devine Snowman după ce nu-i mai pasă nimănui de nimic în afară de salvarea proprie.

Poate că mi-a plăcut atât de mult și pentru că Apocalipsa și multiplele posibilități pe care aceasta le implică sunt o obsesie pe care o am de când mă știu. Nu știu de ce, că-i clar că aș dispărea la primul zumzet de zombalăi sau la prima mușcătură de porcan (dacă tot vorbim de creaturile autoarei), dar probabil e parte din firea mea romantică. Cum ar fi dacă aș supraviețui?

Eh, deci în rolul supraviețuitorului e fostul Jimmy, actualul Snowman, un moșulete posac și murdar pe care-l doare-n cur de orice altceva decât de propriul stomac, de provizii și niște acoperiș rudimentar deasupra capului - pe care nu și-l bate cu aproape nimic, pentru că nu mai trăiește într-o lume în care „viitor” să însemne mare lucru. Totuși, uneori se întreabă cum ar fi dacă ar mai exista și alți supraviețuitori.

Deși despre Oryx și Crake s-au spus multe, s-au presupus și mai multe, eu m-am gândit la ei ca la o subtilă personificare a ideii de înger păzitor și opusul său. Crake e drăcovenia macabră care i-a cam tras-o lumii întregi, iar Oryx e ființa aia calmă pe care o domină numai energiile pozitive ce-i plutesc prin spiritul liber și frumos. Evident, că de aia o plăcea Jimmy.

Oryx și Crake înseamnă aproape 600 de pagini de suspans, majoritatea post-apocaliptic, dar și anticipativ întrucâtva. Nu vă lăsați păcăliți de primele câteva capitole, când acțiunea nu-i chiar alertă. Se lasă cu urmăriri cu porcii mutanți, răbdare să aveți! Și deși sunt multe pagini, eu am citit-o în câteva zile de om normal - cu muncă, gătit și multe pauze. Ce-i drept, deși fană a Apocalipsei și-a potențialelor lumi de după „fericitul eveniment”, nu reușesc să citesc prea multe cărți de felul ăsta, așa că poate de asta m-am înmuiat. I-am dat 4 stele pe Goodreads cu tot dragul, pe mine m-a mulțumit concentrația de nefericire din carte. 

Și cred, la fel ca Atwood, că dorința de mai mult, mai bine, mai frumos (la nivel superficial, artificial și niciodată ca scop al dezvoltării personale), că inovațiile inutile de care ne bucurăm în vreme ce umanul din noi putrezește, că imbecilitatea cu care ne afirmăm superioritatea dată de neighborhoodu' în care trăim și care e mai „bun” decât al prietenului din copilărie - acestea ne vor fi sfârșitul.

Voi ați citit-o? Și ați citit cumva și celelalte două cărți din trilogia MaddAddam?

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.