Treceți la conținutul principal

Regulile iubirii și statutul soției în dualitatea femeie-mamă - Dan Coman, „Căsnicie”


Cartea asta a apărut la Polirom în colecția Ego. Proza în 2015, iar în 2016 a apărut și într-un format mai mic, în colecția Top 10+. A fost, de la început, un mare succes - sper să se fi reflectat asta și în vânzări (probabil da, de vreme ce stocul primei variante e epuizat), pentru că mie mi s-a părut că toată lumea a citit-o anul trecut.

Căsnicie se citește ușor și are niște dedesubturi psihologice foarte interesante. 

foto: Anca Zaharia

Eu am citit-o, în primul rând, ca pe un „manual anti-făcut copii”, un „uite ce se întâmplă dacă”, deși mă îndoiesc că acesta ar fi scopul autorului. Dar pe mine m-a convins încă o dată, deși nu mai era nevoie, de faptul că a-ți face urmași este cumva echivalent cu moartea din punct de vedere social, sexual, relațional.

Și nici măcar nu-s vreo sociabilă. Dar a avea copii pare să fie rețeta pentru a găsi (mai repede) calea spre a nu-ți suporta partenerul, a nu-ți accepta corpul, a nu-ți găsi niciodată timp pentru tine, a nu-ți mai asuma rolul de femeie (ci doar pe acela de mamă); și altele, desigur. Să nu vedeți totul la fel de tragic ca mine, rogu-vă, că nu se mai perpetuează specia noastră minunată!

Totuși, Căsnicie este, în aceeași măsură, un roman despre posibila viață personală a cadrelor didactice, viață care nouă ne pare a fi doar background, măcar cât suntem în clasele de primară și gimnaziu, poate chiar liceu. Da, eu nu mi-am văzut niciodată profesorii ca fully humans, erau fie monștri, fie balauri, fie prințese, fie extratereștri geniali.

Și chiar în acest punct, Universul a ținut musai să-mi vină în ajutor. Scriu cu fereastra deschisă, ca să simt ploaia absolut minunată, cu flori faine lângă mine, tocmai de la mama din grădină. Și de afară se aude o femeie care-mi trece pe sub geam și vorbește la telefon, zicând cam așa: „Apăi... spală-l, îmbracă-l, hrănește-l, du-l, adu-l, fă mâncare, fă de toate. Eu când să mai am timp și pentru ăsta? Degeaba se supără el.”

Însă n-au toate cuplurile cu probleme noroc de vreo Daria cu valiză cu jucării folositoare sub pat și psihologie fină de aplicat pe muritorii ale căror relații pot fi salvate de un threesome repetat, cu sentimente involved. Da, m-a enervat intervenția asta aproape divină a Dariei. Dar cred că, oricât m-a enervat Daria, autorul a obținut cu personajul ăsta exact rezultatul pe care l-a dorit, inducând și cititorului aceleași sentimente și reacții pe care Daria le stârnește celorlalte personaje: atât Rebeca, soția pioasă, cât și soțul ei devin fascinați obsedați de ea, dependenți de prezența ei vindecătoare și împăciuitoare.

Totuși, aș vrea să-l văd pe ăla care n-ar accepta o Daria în familia lui, fie că ar avea sau nu probleme de rezolvat. Asta și în ciuda faptului că, oricât de salvatoare minunată ar fi, Daria este - în cel mai bun caz - o soluție temporară. Ajută fără vreun interes sau scop ascuns, este prietenul apropiat în fața căruia cei doi soți se confesează și nu mai au secrete.

Marea calitate a Dariei ar fi, deci, că nu este egoistă; că nu-i vrea pe cei doi pentru ea, sau nu separat, ci împreună, ca pe un cuplu complet funcțional și fericit, aproape autosuficient. Rebeca are, pentru mine, și mai multe calități: este un personaj simpatic, inteligent, cuminte într-un mod plăcut. Și citește mult. Și abia ce a aflat că-i place să fie femeie, și a și trebuit să se descurce cu a fi (doar) mamă. Este nevoită să își calculeze mișcări care altădată îi erau naturale.

foto: Anca Zaharia

Finalul dă impresia că problemele (chiar și - sau mai ales cele - majore) se rezolvă fără un terț, cu dozarea potrivită a voinței și cu așezarea potrivită a planetelor, a energiilor, cu prioritizarea dorințelor și-a oamenilor care ne populează existența. 

Sau cu multă comunicare, dacă mă întrebați pe mine. Dar nu mă întrebați, că nu-s măritată și nu am copii. S-ar putea să mă înșel. Spun cu certitudine doar că această carte e genială și extraordinar de bine scrisă, un must-read pe care mă bucur că nu l-am ratat!

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…