Treceți la conținutul principal

Sadismul adolescentin la apogeu și cinica sfidare a maturizării - Françoise Sagan, „Bonjour tristesse”


Bonjour tristesse a apărut în 2015 la editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom Esențial, fiind tradusă din limba franceză de Ana Antonescu. Alături de Vă place Brahms? constituie esențialul muncii literare depuse de autoare, Françoise Sagan (pseudonimul ales de către Françoise Quoirez) în primii ei ani de creație, atunci când era foarte tânără, dar nu mai puțin talentată.

Primul roman a apărut când ea avea 18 ani, iar cel de-al doilea menționat aici a apărut când avea 23 de ani; între acestea două a mai publicat alte două romane, în 1956 și 1957, dovedindu-se extrem de activă (și) din acest punct de vedere.

foto: Anca Zaharia


Este un roman de vară, dar nu în sensul de ușor și banal, de „carte de vacanță”, ci felul liniștitor în care evoluează povestea, stilul autoarei este plăcut ca o zi fără griji, de vacanță și de relaxare (aproape) totală, când știi că orice este posibil și nimic nu-i interzis. Și nu spun asta nici din cauza temei și a locului unde se petrece acțiunea; ar fi fost la fel, cred, dacă erau întâmplări din mijlocul iernii: tot roman de vară i-aș fi spus. 

M-am apucat de citit Bonjour tristesse după ce găsit-o menționată de Beigbeder în Oona & Salinger (despre care am scris aici), chiar dacă o știam de mai demult, dar nu mă atrăsese în mod deosebit.

Autoarei i s-a reproșat superficialitatea, în vreme ce alții au văzut în temele pe care le-a abordat o luptă împotriva acelei superficialități care i se reproșa tocmai ei. Cumva, cred că adevărul este la mijloc, că Sagan a luptat prin scris, măcar parțial, cu ceea ce era ea de fapt. Că și-a văzut minusurile, că și-a conștientizat excesele și că le-a luat, aproape obiectiv, și le-a pus și pe seama personajelor sale.




Cécile, adolescenta din Bonjour tristesse, pare să trăiască într-o stare constantă de bine: Mă simțeam copleșită de o lipsă de griji și de o fericire perfecte (pag. 31). Alături de Raymond, tatăl ei, Cécile își duce viața superficială, fericită, perfectă. Tatăl își schimbă iubitele foarte des, fiica nu este deloc deranjată de această lipsă de stabilitate.

Casa închiriată pe plajă, unde cei doi merg pe timpul verii alături de Elsa, iubita de la acel moment a lui Raymond, devine scena unui triunghi amoros rapid tranșat atunci când Anne, prietenă a răposatei soții a lui Raymond, vine să se relaxeze. Și în scenă mai apare și Cyril, tânărul de 25 de ani care locuiește la o mică distanță de casa triunghiului amoros și care-i devine iubit Céciliei.

Raymond este un Don Juan cu început de burtă care cade în capcana scorțoasei Anne, o femeie țeapănă în toate privințele care reușește să-l facă pe Don Juan să-și dorească să o ia de nevastă, trecând astfel peste importanța pe care o avea superficialitatea în viața lui. Cécile nu observă, la început, nimic care să-i dea de gândit în legătură cu Raymond și Anne:


Liniștea mea se baza pe ideea stupidă că ei se cunoșteau de cincisprezece ani și că, dacă ar fi fost cazul să se iubească, ar fi făcut-o mai devreme. (pag 39)

Sagan a fost acuzată că povestea e prea sadică și crudă (de acord, asta chiar mi-a plăcut, mai ales dacă ne gândim la vârsta pe care o avea autoarea atunci când a apărut cartea) și prea melodramatică (nici acesta un lucru rău în sine), dar finalul prin care 
Cécile și Raymond o regretă pe Anne și își duc suferința despărțirii la acel nivel de penibil enervant m-a deranjat suficient încât impresia asupra cărții, pe care o vedeam ca fiind demnă de 5 stele pe Goodreads, să scadă la 4, decizie impulsivă și impresionistă.

Voiam sadism în ultimele pagini, asta fiind vina (a se citi „meritul”) autoarei: a construit un personaj atât de cinic și de credibil încât „pocăința” este nefirească.


Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…