Treceți la conținutul principal

„Sîntem datori locurilor în care scriem” - Mihail Vakulovski, „Vreau să cînt și chiar cînt”


Am vrut să mă apuc de scris despre Vreau să cînt și chiar cînt, am zis să-mi pregătesc notițele și să mă apuc de lucru, numai că mi-am dat seama că, așa cum mi se întâmplă uneori, am parcurs cartea de la un capăt la celălalt fără a-mi nota fie și un singur lucru, un cuvânt măcar. Așa că mă simt de parcă ar fi nevoie să improvizez, dar asta nu-i rău deloc, pentru că improvizația e sinceritate și naturalețe.

Vreau să cînt și chiar cînt a apărut în 2015 la CDPL (casa de pariuri literare) și are pe copertă portretul autorului, realizat de pictorul Ștefan Doru Moscu după o fotografie cu Mihail Vakulovski. 

foto: Anca Zaharia

Conține 13 interviuri care-l au în prim-plan pe autor și care au fost realizate, de-a lungul anilor, de următorii: un cristian, Alexandru Vakulovski, Dumitru Crudu, Veronica D. Niculescu, Diana Iepure, Sorin-Mihai Grad & Ormeny Francisc, Ioana Vighi, Ioana Rotaru, Amelia Stănescu, Jovi Ene, Nicolae Baldovin, Aurelia Borzin și Cătălin Stanciu. La final există o secțiune de galerie foto, cu câteva fotografii cu Mihail și fratele său, Alexandru, cu părinții și bunicii acestora, dar și cu soția lui Mihail, Carmina, și cu Dan Perjovschi, cei doi făcând parte din redacția Tiuk!

Nu am motive să nu fiu de aceeași părere cu Mihail: interviurile cu artiști chiar ajută publicul, pentru că te fac să pricepi mai multe despre motive și context, despre cine e omul în afara cărții care e reprezentativă pentru tine, ai acces la trăiri mai intense și profunde, afli (și alte) adevăruri, te „împrietenești” și cu autorul, nu doar cu opera.

Mi-a plăcut cartea pentru sinceritatea cu care Mihail pare să fi răspuns la întrebări, iar ceea ce cred că e impresionant este faptul că spune și lucruri poate neplăcute sau incomode, dar este atât de vizibil faptul că nu le spune cu răutate, ci pur și simplu explică o realitate. Aici mă refer, mai ales, la ceea ce spune (și cum spune) despre omul, profesorul și afaceristul Alexandru Mușina.

foto: Anca Zaharia

Aceeași franchețe se observă și când vorbește despre tatăl său,  care-i rămâne cel mai de seamă model și inspirație în viață; despre copilăria pe care a avut-o, despre motivele (cât se poate de „omenești”) care-l țin în Brașov, despre ițele încurcate (și deloc plictisitoare) ale carierei lui, schimbând job-uri interesante de unde pleacă mai ales cu niște povești remarcabile (cum este cazul cărții Biblidioteca, de exemplu).

Știm acum, dacă nu bănuiam deja, că Mihail Vakulovski nu scrie „din obligație, ci de plăcere” și că fiecare biografie poate fi subiect de roman, mai mult sau mai puțin nuanțat și „cosmetizat”. 

Suntem datori locurilor în care scriem, dar și locurile despre care scriem uneori rămân datoare unor scriitori. (pag. 92)

Scriind peste tot pe unde a avut ocazia, Mihail a reușit să nu lase nimic neacoperit, a scris poezie, proză și dramaturgie, va scrie la fel - probabil - și-n continuare, luând absurdul și penibilul din lumea reală, din viața de zi cu zi, și transformându-le în niște povești pe care poate că unii nu le vor crede.

foto: Anca Zaharia

Dacă mai era nevoie de vreun îndemn pentru a citi (și) interviuri, cred că Vreau să cînt și chiar cînt este un astfel de îndemn. Sigur, tot nu-l iert pe Mihail pentru că scrie cu î-ul care nu-mi place mie, dar mai bine să încheiem cu ceva fain, cum ar fi o recomandare: citiți trilogia Tovarăși de cameră, sunt șanse mari să vă placă!

Mulțumesc, Mihail, pentru carte!

Postări populare de pe acest blog

Nu mă subestima, hani. O să mă știi de undeva!

O știți și voi pe Petronela Rotar, da? O știți de la TV, ați citit-o pe acestblogdenervi , dar o știți de (alt)undeva? Pentru că eu o știu din câteva locuri în care cartea O să mă știi de undeva m-a dus sau m-a readus. 
Vreau să scriu cât pot de bine despre ea pentru că mi-a vorbit nespus de frumos, clar și răspicat, uneori dur, alteori cu un glas de mamă care-ți dă părul după ureche.

Patricia Lidia: „Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu e hobby, ci stil de viață.”

Când îți faci timp, îți place să stai de vorbă cu oameni de la care ai ce învăța, de la care nu ai cum să consumi non-informație și care, poate, te vor motiva pe tine și pe ceilalți. Patricia Lidia, pe care cred că o știți din multe locuri, despre care veți afla în cele ce urmează, este un astfel de om luat la întrebări despre tot ce face pentru ea, pentru comunitate și pentru oameni în general.
Muncă, Asociația Bastionul ArtLitTim, cluburile de lectură de la Penitenciarul Timișoara, scris, citit mult, copil mic, Asociația Ador Copiii. Când și cum poți să le faci pe toate? Ai cumva un planner zilnic pe care-l respecți cu sfințenie sau cum funcționezi? Vai, cât îmi place să mă laud despre cât de organizată sunt! :) măcar e adevărat și se observă din câte activități MĂ LAUD că fac! Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană pragmatică, organizată. Mă folosesc din plin de resursele tehnologiei moderne ca să reușesc să fac în 10 ore cât alții în 24. Nu sunt eu cea mai bună și harnică …

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.