Treceți la conținutul principal

„Sîntem datori locurilor în care scriem” - Mihail Vakulovski, „Vreau să cînt și chiar cînt”


Am vrut să mă apuc de scris despre Vreau să cînt și chiar cînt, am zis să-mi pregătesc notițele și să mă apuc de lucru, numai că mi-am dat seama că, așa cum mi se întâmplă uneori, am parcurs cartea de la un capăt la celălalt fără a-mi nota fie și un singur lucru, un cuvânt măcar. Așa că mă simt de parcă ar fi nevoie să improvizez, dar asta nu-i rău deloc, pentru că improvizația e sinceritate și naturalețe.

Vreau să cînt și chiar cînt a apărut în 2015 la CDPL (casa de pariuri literare) și are pe copertă portretul autorului, realizat de pictorul Ștefan Doru Moscu după o fotografie cu Mihail Vakulovski. 

foto: Anca Zaharia

Conține 13 interviuri care-l au în prim-plan pe autor și care au fost realizate, de-a lungul anilor, de următorii: un cristian, Alexandru Vakulovski, Dumitru Crudu, Veronica D. Niculescu, Diana Iepure, Sorin-Mihai Grad & Ormeny Francisc, Ioana Vighi, Ioana Rotaru, Amelia Stănescu, Jovi Ene, Nicolae Baldovin, Aurelia Borzin și Cătălin Stanciu. La final există o secțiune de galerie foto, cu câteva fotografii cu Mihail și fratele său, Alexandru, cu părinții și bunicii acestora, dar și cu soția lui Mihail, Carmina, și cu Dan Perjovschi, cei doi făcând parte din redacția Tiuk!

Nu am motive să nu fiu de aceeași părere cu Mihail: interviurile cu artiști chiar ajută publicul, pentru că te fac să pricepi mai multe despre motive și context, despre cine e omul în afara cărții care e reprezentativă pentru tine, ai acces la trăiri mai intense și profunde, afli (și alte) adevăruri, te „împrietenești” și cu autorul, nu doar cu opera.

Mi-a plăcut cartea pentru sinceritatea cu care Mihail pare să fi răspuns la întrebări, iar ceea ce cred că e impresionant este faptul că spune și lucruri poate neplăcute sau incomode, dar este atât de vizibil faptul că nu le spune cu răutate, ci pur și simplu explică o realitate. Aici mă refer, mai ales, la ceea ce spune (și cum spune) despre omul, profesorul și afaceristul Alexandru Mușina.

foto: Anca Zaharia

Aceeași franchețe se observă și când vorbește despre tatăl său,  care-i rămâne cel mai de seamă model și inspirație în viață; despre copilăria pe care a avut-o, despre motivele (cât se poate de „omenești”) care-l țin în Brașov, despre ițele încurcate (și deloc plictisitoare) ale carierei lui, schimbând job-uri interesante de unde pleacă mai ales cu niște povești remarcabile (cum este cazul cărții Biblidioteca, de exemplu).

Știm acum, dacă nu bănuiam deja, că Mihail Vakulovski nu scrie „din obligație, ci de plăcere” și că fiecare biografie poate fi subiect de roman, mai mult sau mai puțin nuanțat și „cosmetizat”. 

Suntem datori locurilor în care scriem, dar și locurile despre care scriem uneori rămân datoare unor scriitori. (pag. 92)

Scriind peste tot pe unde a avut ocazia, Mihail a reușit să nu lase nimic neacoperit, a scris poezie, proză și dramaturgie, va scrie la fel - probabil - și-n continuare, luând absurdul și penibilul din lumea reală, din viața de zi cu zi, și transformându-le în niște povești pe care poate că unii nu le vor crede.

foto: Anca Zaharia

Dacă mai era nevoie de vreun îndemn pentru a citi (și) interviuri, cred că Vreau să cînt și chiar cînt este un astfel de îndemn. Sigur, tot nu-l iert pe Mihail pentru că scrie cu î-ul care nu-mi place mie, dar mai bine să încheiem cu ceva fain, cum ar fi o recomandare: citiți trilogia Tovarăși de cameră, sunt șanse mari să vă placă!

Mulțumesc, Mihail, pentru carte!

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…