Treceți la conținutul principal

Adolescența fără prieteni și găurile negre ale singurătății

Inima mea și alte găuri negre sau cum Aysel, o adolescentă, își plănuiește sinuciderea. Suferă de depresie și, mai ales, suferă pentru că ceilalți nu-i înțeleg depresia. Își pune singură pe umeri o vină care nu-i aparține, dar crede că e misiunea ei să scape lumea de cine crede ea că este.

Aysel (Uh-zel, dacă vrem să-i pronunțăm numele turcesc corect) are certitudinea că s-a născut un om rău. Iar singurul mod în care crede că poate salva lumea de răul pe care-și imaginează că-l reprezintă este unul singur: sinuciderea. Este atât de hotărâtă să nu eșueze încât își caută un partener pentru sinucidere: în caz că instinctul de autoconservare dă să iasă la suprafață în ultimele clipe, Aysel vrea să aibă susținerea cuiva și mai ales să știe că ar părea un „fluturaș” (adică o lașă) dacă ar fi tentată să renunțe la moarte. Este o carte emoționantă, înduioșătoare și revoltătoare.

Și poate că, deși e o carte pentru adolescenți, ar trebui să fie citită de părinți, să vadă ce îi trece prin cap unui copil cu care nu comunici. Adolescenta din povestea noastră devine o victimă și perseverează în acest „rol” tocmai pentru că se victimizează, nu contribuie deloc la propria salvare pentru că nu crede că o merită.

Vina și găsirea ei ne trag înapoi din orice, în general. La fel, certitudinea că problemele tale sunt cele mai mari, că nimeni nu a trecut niciodată prin ce treci tu, că nimeni nu poate contribui vreodată cu vreun sfat util, ba dimpotrivă: că toată lumea, cunoscuți sau necunoscuți, îți doresc răul sau că le e, în cel mai bun caz, indiferentă soarta ta. 

Inima mea și alte găuri negre este dovada faptului că ai nevoie de foarte puțin, de fapt, pentru a repara tot ce nu merge în viața ta. Că uneori cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla este să te îndrăgostești. Și să faci ceva mic, aproape inobservabil, dar mare și important pentru tine, poate fi cheia răspunsurilor pe care le cauți.
Pe de o parte, e vorba de responsabilitatea părinților; într-adevăr, copiii nu îți aparțin ca niște terenuri sau mașini, dar îți aparțin în totalitate ca responsabilitate. Oricum, probabil că o sarcină și-o naștere nu-s ușoare, așa că nu poți spune că „greul” începe după aceea, mai târziu în viață. „Greul” este acolo de la început până la sfârșit, dar sunt convinsă că-l poți face suportabil. Dar încearcă! La fel, și responsabilitatea pentru individ îi revine acestuia 100%. Chiar adolescent fiind. Să vrei să te salvezi, indiferent cum și de unde, e cel mai bun lucru pe care-l poți face pentru tine.

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.