Treceți la conținutul principal

Îndurabila viață de dincolo și dincoace de granițele personale

Îndurabile a apărut în 2017 la editura Herg Benet, în colecția Radical din 5, și are 160 de pagini de proze foarte scurte, dar dense, care nu au un context larg și nici nu au nevoie, căci sunt exact fragmentele necesare pentru a intui și povestea nespusă, trecutul și viitorul personajului înțepenit în acum.

Aproape toate aceste proze exploatează dilatarea sau comprimarea timpului, așa cum sunt ele percepute de personajele care uneori par a se mișca la fel ca niște muște prinse în miere. Mi-a plăcut împletirea unică și naturală a literaturii cu viața de zi cu zi: o călătorie cu trenul evocă scena relativ similară din Moscova-Petușki, gândul că bărbatul nu e nimic altceva decât suma iubirilor sale, pe care-l are un personaj, l-au mai avut și alții înainte, printre care și Borges. 

Unele proze au ușoare accente filosofice, în vreme ce altele sunt vădit cinematografice, ca un fel de tribut adus camerei de filmat care cade peste elemente neașteptate, din unghiuri surprinzătoare, și scoate în evidență dramatismul, gesturile ample, joaca și jocul afectat al actorului. Cele cinematografice, cum sunt „Povestire despre Cristian” și „Povestire despre Lisabona”, sunt vizuale, electrice, studiat-naturale.

Duioșia cotidiană, pe de altă parte, transpare din mici detalii. Cum este, într-o povestire, certitudinea că Raiul trebuie să existe, de vreme ce anumiți oameni există și ei - altfel unde s-ar refugia la plecarea de aici? Este o carte despre vieți îndurabile, despre bine și rău aproape obiectiv, cu acceptarea faptului că una nu poate să existe fără cealaltă. Esența cărții este, poate, legată de individualitățile atât de bine exprimate la pagina 79: Adevărul e că nu-mi păsa de viața de dincolo de granițele mele.

Înduioșătoare este „Povestire despre Mașa”: legăturile dintre oameni se formează dincolo de ceea ce poate fi clasificat drept prejudecată. Avem tușe rusești în „Povestire despre Mina”: tragediile sunt anunțate și primite fără urmă de reacție. Iar „Povestire despre minutul acesta” e poezie, adevărată poezie. Toate sunt dramatice, triste, revoltătoare, dar absolut toate sunt și îndurabile. Dacă am uitat cumva, așa e viața; povestirile lui Andrei Crăciun nu trădează cu nimic realitatea.

Un element central comun, scheletul acestor îndurabile vieți este banalitatea vieții, futilitatea ei. Personajele sunt conștiente că se complac în situațiile care le calcă pe nervi, dar amână decizii, își justifică ratarea în moduri penibile, neverosimile. Personajele văd și știu că se mint singure. Joacă teatru prost pentru ele însele, iar la final se aplaudă cu ipocrizie.

Spre final, în contextul războaielor care se repetă pentru că oamenii nu învață nimic din trecut, întregul Pământ devine îndurabil, în total acord cu personajele.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Alegoria experienței literare profunde - Rui Zink, „Cititorul din peșteră”

Sunt convinsă, 100% convinsă că, dacă aș fi citit cartea asta în urmă cu câțiva ani, deloc nu mi-ar fi plăcut. Și sunt la fel de sigură că, dacă o voi citi peste încă vreo 10-20 de ani - că mai mult nu apuc eu să trăiesc - mi se va părea chiar mai inteligentă decât acum. Explicația e simplă: cartea asta e despre cărți, citit, scriitori (mai puțin), cititori (mai mult), minunata experiență a cititului, a descoperirii ideilor, a dezvoltării capacității de a-ți imagina, de a transforma informația în imagini colorate și liniștitoare sau, dimpotrivă, care instigă. Iar e xperiența literară dobândită după zecile (oare sutele?) de cărți citite în ultimii ani este cea care m-a făcut să văd Cititorul din peșteră , măcar parțial, așa cum merită.

Adolescența fără prieteni și găurile negre ale singurătății

Inima mea și alte găuri negre sau cum Aysel, o adolescentă, își plănuiește sinuciderea. Suferă de depresie și, mai ales, suferă pentru că ceilalți nu-i înțeleg depresia. Își pune singură pe umeri o vină care nu-i aparține, dar crede că e misiunea ei să scape lumea de cine crede ea că este.

Patricia Lidia: „Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu e hobby, ci stil de viață.”

Când îți faci timp, îți place să stai de vorbă cu oameni de la care ai ce învăța, de la care nu ai cum să consumi non-informație și care, poate, te vor motiva pe tine și pe ceilalți. Patricia Lidia, pe care cred că o știți din multe locuri, despre care veți afla în cele ce urmează, este un astfel de om luat la întrebări despre tot ce face pentru ea, pentru comunitate și pentru oameni în general. Muncă, Asociația Bastionul ArtLitTim, cluburile de lectură de la Penitenciarul Timișoara, scris, citit mult, copil mic, Asociația Ador Copiii. Când și cum poți să le faci pe toate? Ai cumva un planner zilnic pe care-l respecți cu sfințenie sau cum funcționezi? Vai, cât îmi place să mă laud despre cât de organizată sunt! :) măcar e adevărat și se observă din câte activități MĂ LAUD că fac! Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană pragmatică, organizată. Mă folosesc din plin de resursele tehnologiei moderne ca să reușesc să fac în 10 ore cât alții în 24. Nu sunt eu cea mai bună ș