Treceți la conținutul principal

Îndurabila viață de dincolo și dincoace de granițele personale

Îndurabile a apărut în 2017 la editura Herg Benet, în colecția Radical din 5, și are 160 de pagini de proze foarte scurte, dar dense, care nu au un context larg și nici nu au nevoie, căci sunt exact fragmentele necesare pentru a intui și povestea nespusă, trecutul și viitorul personajului înțepenit în acum.

Aproape toate aceste proze exploatează dilatarea sau comprimarea timpului, așa cum sunt ele percepute de personajele care uneori par a se mișca la fel ca niște muște prinse în miere. Mi-a plăcut împletirea unică și naturală a literaturii cu viața de zi cu zi: o călătorie cu trenul evocă scena relativ similară din Moscova-Petușki, gândul că bărbatul nu e nimic altceva decât suma iubirilor sale, pe care-l are un personaj, l-au mai avut și alții înainte, printre care și Borges. 

Unele proze au ușoare accente filosofice, în vreme ce altele sunt vădit cinematografice, ca un fel de tribut adus camerei de filmat care cade peste elemente neașteptate, din unghiuri surprinzătoare, și scoate în evidență dramatismul, gesturile ample, joaca și jocul afectat al actorului. Cele cinematografice, cum sunt „Povestire despre Cristian” și „Povestire despre Lisabona”, sunt vizuale, electrice, studiat-naturale.

Duioșia cotidiană, pe de altă parte, transpare din mici detalii. Cum este, într-o povestire, certitudinea că Raiul trebuie să existe, de vreme ce anumiți oameni există și ei - altfel unde s-ar refugia la plecarea de aici? Este o carte despre vieți îndurabile, despre bine și rău aproape obiectiv, cu acceptarea faptului că una nu poate să existe fără cealaltă. Esența cărții este, poate, legată de individualitățile atât de bine exprimate la pagina 79: Adevărul e că nu-mi păsa de viața de dincolo de granițele mele.

Înduioșătoare este „Povestire despre Mașa”: legăturile dintre oameni se formează dincolo de ceea ce poate fi clasificat drept prejudecată. Avem tușe rusești în „Povestire despre Mina”: tragediile sunt anunțate și primite fără urmă de reacție. Iar „Povestire despre minutul acesta” e poezie, adevărată poezie. Toate sunt dramatice, triste, revoltătoare, dar absolut toate sunt și îndurabile. Dacă am uitat cumva, așa e viața; povestirile lui Andrei Crăciun nu trădează cu nimic realitatea.

Un element central comun, scheletul acestor îndurabile vieți este banalitatea vieții, futilitatea ei. Personajele sunt conștiente că se complac în situațiile care le calcă pe nervi, dar amână decizii, își justifică ratarea în moduri penibile, neverosimile. Personajele văd și știu că se mint singure. Joacă teatru prost pentru ele însele, iar la final se aplaudă cu ipocrizie.

Spre final, în contextul războaielor care se repetă pentru că oamenii nu învață nimic din trecut, întregul Pământ devine îndurabil, în total acord cu personajele.

Postări populare de pe acest blog

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…