Treceți la conținutul principal

Iz diavolesc și accente sisifice: „Omar și diavolii”

Omar și diavolii a ajuns la mine aproape miraculos, după ce m-am frământat de supărare o zi întreagă că n-am putut ajunge la lansarea cărții de la librăria Humanitas din Brașov. Citisem câteva fragmente din carte în promovarea pe care Tiuk o făcea lansării, pe Facebook, așa că exista certitudinea că avea să-mi placă și cartea.

Însă nu m-am așteptat să mă lase profund uimită, cu întrebarea presantă și stresantă „Eu cum scriu despre cartea asta?” în minte timp de câteva zile. Chiar și acum, scriind, încerc să găsesc formula salvatoare: să spun cât mai multe fără a da spoilere, să fiu sinceră și să articulez ceva mai mult, dincolo de „wow”.

Poate că mi-a plăcut atât de mult Omar și diavolii pentru că m-am regăsit atât în ea. Pentru că adolescența lui Ian, personajul cărții, e și a mea, măcar parțial. E foarte posibil să fie așa cum spunea Radu Aldulescu, să avem „istoria unei generații” strânsă în acest roman despre viața și devenirea lui Ian-Omar. Adolescența acestuia aduce a Tovarăși de cameră (trilogia lui Mihail Vakulovski): alcool, zgomot, sex, muzică rock (punk aici), violență, dezorientare, toți pașii absurzi și greoi spre maturizarea aceea care nu aduce ce ți-ai dori.

Omar și diavolii e intensă de la început până la sfârșit, e ca o piesă rock într-adevăr. Nu lasă timp de respiro, nu scoate în evidență perioadele luminoase, ci trebuie să înveți tu să le descoperi în tumultul negru care-ți acaparează viața. Iar dacă e vorba de probleme psihice, atunci cu atât mai mult lipsește coerența în tot ceea ce faci. Exact ca Omar, pe care o să-l iubești și o să-l urăști continuu și simultan, de la un capăt la celălalt, pentru că-n carte e un alt tu, pe care ai vrea să-l protejezi, dar și pe care ai vrea să-l pocnești zdravăn după ceafă când repetă greșeala, că nu învață nimic, că e sărac și lacom în același timp, că nu economisește, că nu se îngrijește, că e gelos când nu e cazul și orb când pericolul e aproape.

Viața vine agresiv peste Ian-Omar, iar el stă și bocește-ntr-un colț după iubită sau se holbează la pantofii sport pe care nu și-i permite, într-un magazin random din Italia. Vrei să-i strigi la ureche: „Omar, fă ceva!” sau „Salvează-te!” sau „Ajută-te!”, dar știi că nu te va auzi nimeni. Totul e așa cum trebuie să fie.

Dan Ciupureanu scrie impecabil și brutal despre un Ian-Omar abrutizat, dar și abuzat, neînțeles, pedepsit, chinuit de ceilalți și mai ales de sine, fără un ajutor stabil și de încredere într-o lume care nu crește în același timp cu el, o lume care îi fură din identitate, din devenire, care-l poartă prin mai multe țări europene, ca pe atâția alții, acolo unde nu îți e nimeni aproape la bine și la greu, unde pare că oricum nu dai niciodată de bine, ci doar de diferitele stadii de prezentare ale unui greu diavolesc, cu iz de iad și cu accente sisifice, cu detalii minore pe care, oricum le-ai adapta la propria persoană, oricum le-ai integra în cine ești, tot ajung să te domine și să-ți demasce impostura de ființă umană care nu știe cu ce a greșit, dar care e vinovat a priori. Care pare să aibă, până la un punct al disperării, eșecul în sânge.

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.