Treceți la conținutul principal

Sindromul Stockholm, iubire și un strop de moarte

Dacă ți-a plăcut Gone Girl, o să-ți placă și Fata cea bună! Așa mi s-a spus, așa spun și eu mai departe acum, când m-am convins că așa e. Fata cea bună a apărut în 2017 la editura Herg Benet, în colecția Passport, și e atât de faină încât sunt convinsă că va fi bestseller anul acesta.

Fata cea bună înseamnă aproape 400 de pagini foarte interesant și atent structurate; fiecare dintre personajele din prim-plan ajunge să fie narator, relatând, intercalat, aspecte de „înainte” sau „după”. Înainte și după ce anume? Vă rog din tot entuziasmul meu să citiți și să aflați, nu e ce ai crede după copertă sau sinopsis. Sau după primele pagini. Sau la jumătate. Sau chiar cu 2-3 pagini înainte de final. E genial și diabolic orchestrată construcția cărții în sine și ideea de la care pornește.
Știind că Fata cea bună seamănă cu Fata dispărută, mi-am zis să o bănuiesc de la început pe Mia de toate relele din lume, dar chiar e imposibil să o suspectezi de orice: Mia e o artistă, un fost copil neglijat, o femeie frumoasă și independentă care se dedică muncii. Așadar, povestea nu curge în direcția asta. Accentul cade, în schimb, pe toate lucrurile la care nu m-aș fi gândit niciodată. Părinții ei, Eve și James, cuplul perfect în aparență, au două fete aparent perfecte și ele. James e ilustrarea potrivită a ideii că oamenii care se străduiesc să afișeze perfecțiune sunt problematici. 

Fata cea bună e o exploatare a liniilor fine de demarcație dintre sindromul Stockholm și  iubire, cu întrepătrunderea aferentă a granițelor. Mi-a plăcut cum cartea scoate în evidență discrepanțele majore dintre ceea ce cred părinții noștri despre noi și cine suntem cu adevărat. Ei nu ne cunosc niciodată. Pentru ei suntem fie extraordinari, fie oameni foarte răi, niciodată la mijloc.
În final, Mary Kubica subliniază că diferențele dintre oameni sunt foarte, foarte discutabile, că certitudinile sunt periculoase. Pe de altă parte, luarea destinului în propriile mâini, după reguli proprii, poate să degenereze în direcții greu de închipuit, darămite de anticipat. Dar eu zic că merită să încerci, întotdeauna merită să-ți asumi riscul! 

Postări populare de pe acest blog

Nu mă subestima, hani. O să mă știi de undeva!

O știți și voi pe Petronela Rotar, da? O știți de la TV, ați citit-o pe acestblogdenervi , dar o știți de (alt)undeva? Pentru că eu o știu din câteva locuri în care cartea O să mă știi de undeva m-a dus sau m-a readus. 
Vreau să scriu cât pot de bine despre ea pentru că mi-a vorbit nespus de frumos, clar și răspicat, uneori dur, alteori cu un glas de mamă care-ți dă părul după ureche.

„Femei” de Charles Bukowski: Fifty Shades Better

Pe Charles Bukowski îl știm toate. Îl știm pentru că e bărbatul acela de care vrem să ne ferim sau să ne apropiem pentru sinceritatea debordantă!

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii.