Treceți la conținutul principal

Sindromul Stockholm, iubire și un strop de moarte

Dacă ți-a plăcut Gone Girl, o să-ți placă și Fata cea bună! Așa mi s-a spus, așa spun și eu mai departe acum, când m-am convins că așa e. Fata cea bună a apărut în 2017 la editura Herg Benet, în colecția Passport, și e atât de faină încât sunt convinsă că va fi bestseller anul acesta.

Fata cea bună înseamnă aproape 400 de pagini foarte interesant și atent structurate; fiecare dintre personajele din prim-plan ajunge să fie narator, relatând, intercalat, aspecte de „înainte” sau „după”. Înainte și după ce anume? Vă rog din tot entuziasmul meu să citiți și să aflați, nu e ce ai crede după copertă sau sinopsis. Sau după primele pagini. Sau la jumătate. Sau chiar cu 2-3 pagini înainte de final. E genial și diabolic orchestrată construcția cărții în sine și ideea de la care pornește.
Știind că Fata cea bună seamănă cu Fata dispărută, mi-am zis să o bănuiesc de la început pe Mia de toate relele din lume, dar chiar e imposibil să o suspectezi de orice: Mia e o artistă, un fost copil neglijat, o femeie frumoasă și independentă care se dedică muncii. Așadar, povestea nu curge în direcția asta. Accentul cade, în schimb, pe toate lucrurile la care nu m-aș fi gândit niciodată. Părinții ei, Eve și James, cuplul perfect în aparență, au două fete aparent perfecte și ele. James e ilustrarea potrivită a ideii că oamenii care se străduiesc să afișeze perfecțiune sunt problematici. 

Fata cea bună e o exploatare a liniilor fine de demarcație dintre sindromul Stockholm și  iubire, cu întrepătrunderea aferentă a granițelor. Mi-a plăcut cum cartea scoate în evidență discrepanțele majore dintre ceea ce cred părinții noștri despre noi și cine suntem cu adevărat. Ei nu ne cunosc niciodată. Pentru ei suntem fie extraordinari, fie oameni foarte răi, niciodată la mijloc.
În final, Mary Kubica subliniază că diferențele dintre oameni sunt foarte, foarte discutabile, că certitudinile sunt periculoase. Pe de altă parte, luarea destinului în propriile mâini, după reguli proprii, poate să degenereze în direcții greu de închipuit, darămite de anticipat. Dar eu zic că merită să încerci, întotdeauna merită să-ți asumi riscul! 

Postări populare de pe acest blog

Nu mă subestima, hani. O să mă știi de undeva!

O știți și voi pe Petronela Rotar, da? O știți de la TV, ați citit-o pe acestblogdenervi , dar o știți de (alt)undeva? Pentru că eu o știu din câteva locuri în care cartea O să mă știi de undeva m-a dus sau m-a readus. 
Vreau să scriu cât pot de bine despre ea pentru că mi-a vorbit nespus de frumos, clar și răspicat, uneori dur, alteori cu un glas de mamă care-ți dă părul după ureche.

Patricia Lidia: „Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu e hobby, ci stil de viață.”

Când îți faci timp, îți place să stai de vorbă cu oameni de la care ai ce învăța, de la care nu ai cum să consumi non-informație și care, poate, te vor motiva pe tine și pe ceilalți. Patricia Lidia, pe care cred că o știți din multe locuri, despre care veți afla în cele ce urmează, este un astfel de om luat la întrebări despre tot ce face pentru ea, pentru comunitate și pentru oameni în general.
Muncă, Asociația Bastionul ArtLitTim, cluburile de lectură de la Penitenciarul Timișoara, scris, citit mult, copil mic, Asociația Ador Copiii. Când și cum poți să le faci pe toate? Ai cumva un planner zilnic pe care-l respecți cu sfințenie sau cum funcționezi? Vai, cât îmi place să mă laud despre cât de organizată sunt! :) măcar e adevărat și se observă din câte activități MĂ LAUD că fac! Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană pragmatică, organizată. Mă folosesc din plin de resursele tehnologiei moderne ca să reușesc să fac în 10 ore cât alții în 24. Nu sunt eu cea mai bună și harnică …

Oana Valeria Radu: „Mă motivează gândul la următoarea vacanță!”

Pe Oana Valeria Radu - sau Miss Valery - o știm de pe Serial Readers, acolo unde scrie de 8 ani, atunci când Valeria și Andreea Ban au decis să inițieze un club al cititorilor în serie. 
Vedeți mai jos de ce interviul cu ea mi s-a părut o idee excelentă!