Treceți la conținutul principal

Sindromul Stockholm, iubire și un strop de moarte

Dacă ți-a plăcut Gone Girl, o să-ți placă și Fata cea bună! Așa mi s-a spus, așa spun și eu mai departe acum, când m-am convins că așa e. Fata cea bună a apărut în 2017 la editura Herg Benet, în colecția Passport, și e atât de faină încât sunt convinsă că va fi bestseller anul acesta.

Fata cea bună înseamnă aproape 400 de pagini foarte interesant și atent structurate; fiecare dintre personajele din prim-plan ajunge să fie narator, relatând, intercalat, aspecte de „înainte” sau „după”. Înainte și după ce anume? Vă rog din tot entuziasmul meu să citiți și să aflați, nu e ce ai crede după copertă sau sinopsis. Sau după primele pagini. Sau la jumătate. Sau chiar cu 2-3 pagini înainte de final. E genial și diabolic orchestrată construcția cărții în sine și ideea de la care pornește.
Știind că Fata cea bună seamănă cu Fata dispărută, mi-am zis să o bănuiesc de la început pe Mia de toate relele din lume, dar chiar e imposibil să o suspectezi de orice: Mia e o artistă, un fost copil neglijat, o femeie frumoasă și independentă care se dedică muncii. Așadar, povestea nu curge în direcția asta. Accentul cade, în schimb, pe toate lucrurile la care nu m-aș fi gândit niciodată. Părinții ei, Eve și James, cuplul perfect în aparență, au două fete aparent perfecte și ele. James e ilustrarea potrivită a ideii că oamenii care se străduiesc să afișeze perfecțiune sunt problematici. 

Fata cea bună e o exploatare a liniilor fine de demarcație dintre sindromul Stockholm și  iubire, cu întrepătrunderea aferentă a granițelor. Mi-a plăcut cum cartea scoate în evidență discrepanțele majore dintre ceea ce cred părinții noștri despre noi și cine suntem cu adevărat. Ei nu ne cunosc niciodată. Pentru ei suntem fie extraordinari, fie oameni foarte răi, niciodată la mijloc.
În final, Mary Kubica subliniază că diferențele dintre oameni sunt foarte, foarte discutabile, că certitudinile sunt periculoase. Pe de altă parte, luarea destinului în propriile mâini, după reguli proprii, poate să degenereze în direcții greu de închipuit, darămite de anticipat. Dar eu zic că merită să încerci, întotdeauna merită să-ți asumi riscul! 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii.