Treceți la conținutul principal

„La sud de graniță, la vest de soare”, acolo unde Haruki Murakami devine magician al cuvintelor

Am început, din pură curiozitate și nimic mai mult, cu Pădurea norvegiană (despre care am scris aici). Am continuat rapid cu În noapte și La sud de graniță, la vest de soare. Da, îmi place Haruki Murakami! Nivel: obsesie. Vreau să am toate cărțile lui (preferabil din colecția Top 10+, că am eu o slăbiciune pentru ea) și să le dau mai departe copiilor, nepoților și strănepoților când o fi cazul.

Azi vă spun despre La sud de graniță, la vest de soare. Care mi-a plăcut la fel de mult ca Pădurea norvegiană (și care m-a ajutat să identific un oarecare tipar al scriitorului - un pattern care se pare că-i aduce succes).



Deși îmi place să cred că am depășit perioada hormonală care mi-a marcat vara, de pe la jumătatea cărții încolo am plâns istovitor (serios, m-am obosit și enervat singură făcând asta, dar simțeam că nu am de ales). Cartea e tare frumos scrisă și parcă la Murakami nici nu am nevoie să mă regăsesc în poveste; mă pot înmuia de tot și la ceea ce îmi e „străin”.

Așadar: Hajime este naratorul-personaj cu o evoluție interesantă. Copilăria lui este marcată de fascinația pentru Shimamoto, colega lui cu o problemă de sănătate la un picior. Fără ca vreunul să-și dorească asta, dar din vina amândurora, cei doi nu păstrează legătura și se reîntâlnesc abia la maturitate, când Hajime are o soție și doi copii și o situație financiară foarte bună pe care i-o datorează socrului său, iar Shimamoto este o femeie atât de superbă pe cât anunțau trăsăturile ei din copilărie, independentă (probabil) și în mod cert misterioasă. Oare ar putea Hajime să-și părăsească familia pentru prima iubire? Toată cartea e despre asta, de fapt, despre explorarea posibilităților, despre limite și modul în care ele pot fi încălcate, dacă pot.

Shimamoto este mai degrabă idealul feminin, intangibilul, iar întorsăturile de situație sunt în favoarea misterului perpetuu. Eu n-o să-i pot reproșa niciodată autorului că a fost ceva previzibil în cărțile sale. Și totuși, nu e vorba de neașteptatul a la Palahniuk, ci mai degrabă un surprinzător mai cuminte, care intrigă la fel, dar mai plauzibil, mai cu picioarele pe pământ și cu ancora bine înfiptă în realitate.

Un alt detaliu care mi se pare vital este acela că Haruki Murakami nu folosește cuvinte „mari”, nu e cu nimic pretențios, și cumva reușește să-și așeze cuvintele pe hârtie în modul cel mai eficient, fără să lase vreo clipă senzația că narează banalități. Rezonez cu scriitorul Murakami și de aceea are totul sens pentru mine, ba chiar nu mi-aș dori nimic diferit. Poate e mult spus că „îl cunosc” după doar trei cărți citite, dar asta simt și insist să cred că am dreptate.

Este un roman cald și nici nu știu de ce am senzația asta, cu atât mai mult cu cât uneori e cu zăpadă și frig. E despre iubire și sacrificiile extreme, fără a fi vreun pic siropos sau penibil, despre nebănuitele cărări și implicații ale morții.



Postări populare de pe acest blog

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…