Treceți la conținutul principal

„La sud de graniță, la vest de soare”, acolo unde Haruki Murakami devine magician al cuvintelor

Am început, din pură curiozitate și nimic mai mult, cu Pădurea norvegiană (despre care am scris aici). Am continuat rapid cu În noapte și La sud de graniță, la vest de soare. Da, îmi place Haruki Murakami! Nivel: obsesie. Vreau să am toate cărțile lui (preferabil din colecția Top 10+, că am eu o slăbiciune pentru ea) și să le dau mai departe copiilor, nepoților și strănepoților când o fi cazul.

Azi vă spun despre La sud de graniță, la vest de soare. Care mi-a plăcut la fel de mult ca Pădurea norvegiană (și care m-a ajutat să identific un oarecare tipar al scriitorului - un pattern care se pare că-i aduce succes).



Deși îmi place să cred că am depășit perioada hormonală care mi-a marcat vara, de pe la jumătatea cărții încolo am plâns istovitor (serios, m-am obosit și enervat singură făcând asta, dar simțeam că nu am de ales). Cartea e tare frumos scrisă și parcă la Murakami nici nu am nevoie să mă regăsesc în poveste; mă pot înmuia de tot și la ceea ce îmi e „străin”.

Așadar: Hajime este naratorul-personaj cu o evoluție interesantă. Copilăria lui este marcată de fascinația pentru Shimamoto, colega lui cu o problemă de sănătate la un picior. Fără ca vreunul să-și dorească asta, dar din vina amândurora, cei doi nu păstrează legătura și se reîntâlnesc abia la maturitate, când Hajime are o soție și doi copii și o situație financiară foarte bună pe care i-o datorează socrului său, iar Shimamoto este o femeie atât de superbă pe cât anunțau trăsăturile ei din copilărie, independentă (probabil) și în mod cert misterioasă. Oare ar putea Hajime să-și părăsească familia pentru prima iubire? Toată cartea e despre asta, de fapt, despre explorarea posibilităților, despre limite și modul în care ele pot fi încălcate, dacă pot.

Shimamoto este mai degrabă idealul feminin, intangibilul, iar întorsăturile de situație sunt în favoarea misterului perpetuu. Eu n-o să-i pot reproșa niciodată autorului că a fost ceva previzibil în cărțile sale. Și totuși, nu e vorba de neașteptatul a la Palahniuk, ci mai degrabă un surprinzător mai cuminte, care intrigă la fel, dar mai plauzibil, mai cu picioarele pe pământ și cu ancora bine înfiptă în realitate.

Un alt detaliu care mi se pare vital este acela că Haruki Murakami nu folosește cuvinte „mari”, nu e cu nimic pretențios, și cumva reușește să-și așeze cuvintele pe hârtie în modul cel mai eficient, fără să lase vreo clipă senzația că narează banalități. Rezonez cu scriitorul Murakami și de aceea are totul sens pentru mine, ba chiar nu mi-aș dori nimic diferit. Poate e mult spus că „îl cunosc” după doar trei cărți citite, dar asta simt și insist să cred că am dreptate.

Este un roman cald și nici nu știu de ce am senzația asta, cu atât mai mult cu cât uneori e cu zăpadă și frig. E despre iubire și sacrificiile extreme, fără a fi vreun pic siropos sau penibil, despre nebănuitele cărări și implicații ale morții.



Postări populare de pe acest blog

Nu mă subestima, hani. O să mă știi de undeva!

O știți și voi pe Petronela Rotar, da? O știți de la TV, ați citit-o pe acestblogdenervi , dar o știți de (alt)undeva? Pentru că eu o știu din câteva locuri în care cartea O să mă știi de undeva m-a dus sau m-a readus. 
Vreau să scriu cât pot de bine despre ea pentru că mi-a vorbit nespus de frumos, clar și răspicat, uneori dur, alteori cu un glas de mamă care-ți dă părul după ureche.

Patricia Lidia: „Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu e hobby, ci stil de viață.”

Când îți faci timp, îți place să stai de vorbă cu oameni de la care ai ce învăța, de la care nu ai cum să consumi non-informație și care, poate, te vor motiva pe tine și pe ceilalți. Patricia Lidia, pe care cred că o știți din multe locuri, despre care veți afla în cele ce urmează, este un astfel de om luat la întrebări despre tot ce face pentru ea, pentru comunitate și pentru oameni în general.
Muncă, Asociația Bastionul ArtLitTim, cluburile de lectură de la Penitenciarul Timișoara, scris, citit mult, copil mic, Asociația Ador Copiii. Când și cum poți să le faci pe toate? Ai cumva un planner zilnic pe care-l respecți cu sfințenie sau cum funcționezi? Vai, cât îmi place să mă laud despre cât de organizată sunt! :) măcar e adevărat și se observă din câte activități MĂ LAUD că fac! Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană pragmatică, organizată. Mă folosesc din plin de resursele tehnologiei moderne ca să reușesc să fac în 10 ore cât alții în 24. Nu sunt eu cea mai bună și harnică …

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.