Treceți la conținutul principal

Eliberare, luptă și reconfirmarea independenței - „Poezii pentru văduve”, Marcica Belearta


Încep cu ceea ce este evident: cartea asta are un concept grafic de invidiat, iar asta dă unicitate cărții într-o mare de pagini din literatura noastră (care vizual nu se deosebesc unele de altele) și o face, desigur, mai ușor de remarcat. Coperta albă și simplă, cu un păianjen simpatic perfect centrat și paginile cu colțuri „prăfuite” sunt excelent gândite în raport cu ideea de bază a cărții. Poezii pentru văduve a apărut în 2016 la editura Herg Benet, are puțin peste 90 de pagini și e împărțită în șase capitole.


Primul capitol dă și titlul cărții; deși ar putea șoca ideea sau limbajul care o susține pe aceasta, am pretenția că nu suntem chiar așa cititori sensibili. Am îndrăgit aluziile răutăcioase referitoare la potențiala moarte a unui partener, deloc ideal, de mâna consoartei. Nu m-am documentat despre autoare, oricum par să nu fie prea multe informații disponibile în legătură cu ea; știu doar că Marcica Belearta este un pseudonim, dar aș putea să jur că-i moldoveancă.

Al doilea capitol, „Poezii despre filme”, mi s-a părut cel care susține cel mai bine capacitățile literare ale autoarei. Zece poezii, fiecare despre câte un film foarte cunoscut - câte un catren care poate fi oricând folosit drept rezumat al unor filme ca The Revenant sau Inside Out ori The Martian. Pentru că nu pot rezista, trebuie să redau aici cea despre filmul cu Matt Damon pe Marte, la care am râs monstruos:
                               Ăla s-o dus pe Marte
                              Și-o cultivat tot felu'
                              Și tu de pe pământ
                              cultivi o pulă, Gelu.
Tocmai această ușurință cu care autoarea dă naștere unor versuri atât de amuzante, spontane, folosind cuvinte simple, mi se pare demn de admirat.

Însăși simplitatea poeziilor m-a amuzat, rima lor banală, cele câteva înjurături bine plasate.

Nici nu cred că are un alt scop cartea decât acela de a fi foarte amuzantă, lucru care îi reușește de la prima poezie. 

Mi-a plăcut, mai ales că eu cred tare mult că literatura nu trebuie să se ia în serios la modul stresant și enervant, mai ales că de cele mai multe ori nu e cazul să facă asta.

Parodia (cred că uneori chiar involuntară, inconștientă), umorul care, la fel, nu cred să fi fost prea mult studiat, analizat, caracterul random al tuturor poeziilor este ceea ce le face deosebite. Pare că autoarea s-a jucat cu o foaie, un pix și câteva gânduri macabre. Iar ceea ce a ieșit este literatură. Această aparentă banalitate - pe care aș numi-o, mai degrabă, lipsă de sofisticare inutilă - este motivul pentru care stimez mult autoarea: poezia ei lasă loc de interpretări largi, este complexă dacă ne referim la implicațiile sociale, domestice ale versurilor, este perfect explicabilă dacă e pusă într-un context istoric, de urmărire a emancipării femeilor și al tuturor faptelor ce se trag natural din acest fenomen.


Cartea este un strigăt de eliberare sau, mai mult, un strigăt de luptă declarată bărbaților în primul rând, dar și tuturor celor care nu înțeleg eul creator, este o afirmare și reconfirmare a independenței, a autosuficienței la nivel bazal, carnal, visceral, larg uman.

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.