Treceți la conținutul principal

Impulsul necesar pentru schimbări vitale - „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, Cristina Nemerovschi

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată - am început să citesc cartea asta fără nicio așteptare, cumva convinsă totuși că știu ce urmează să se întâmple, că am ghicit „rețeta” succesului literar al Cristinei Nemerovschi și că nu mă poate surprinde nimic privitor la structură, liniile mari ale poveștii. Și m-am înșelat. Și mă bucur enorm de faptul că literatura poate face asta, să te surprindă mereu și mereu. 

Încă de la primele pagini m-am gândit la Muntele vrăjit și la Pădurea norvegiană, la Thomas Mann și la Haruki Murakami, doi autori care-mi sunt dragi sincer și ale căror cărți ar putea fi folosite uneori pentru a mă descrie pe mine, cu tot inexplicabilul și absurdul din mine. Așa aberantă (și simpatică) sunt și eu.

Slăbiciunea mea pentru cei care au aceleași probleme ca ale mele este deja arhicunoscută. E imposibil să mă cunoști și să nu știi despre mine că admir sinucigașii și că problemele psihicului sunt motive de apropiere între oameni și oameni, ba chiar oameni și cărți. Așa că, despre oricât de multe lucruri ar fi cartea asta, eu am văzut-o în primul rând ca pe un jurnal al unei minți tulburi, al unui psihic fragil care se luptă aproape singur pentru propria salvare, muncă imposibilă în astfel de cazuri.


Ana, o foarte tânără frumoasă ce suferă de anxietate, merge într-un loc oarecum izolat din provincie pentru a-și găsi liniștea. Trece prin experiențe contradictorii, cunoaște oameni noi cu care nu reușește să socializeze atât și așa cum și-ar dori, admiră și invidiază ceea ce are Sagri, scriitoarea de succes de care se apropie pe parcursul șederii ei zbuciumate.

Am descoperit, cu această ocazie, o autoare parcă nouă complet; cu mult diferită față de cea care a scris Păpușile sau Rockstar, de exemplu. Cristina Nemerovschi, autoare a romanului Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, e ceva aparte față de tot ce a făcut până acum. Și ce te intrigă este faptul că o poți citi ca atare, să te bucuri de poveste, dar ai și acel nivel suplimentar care-ți permite să interpretezi, să te frămânți, să-ți pui întrebări, nivel pe care-l au cărțile bune.


Și dincolo de tot ce poți spune obiectiv despre Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată e ceea ce ține de subiectiv: cartea asta m-a făcut să am curajul necesar să recunosc niște lucruri față de mine și față de cei apropiați. Mi-a revelat cumva că nu sunt bine așa cum sunt și că nu e o rușine în a căuta sprijin pentru rotițele care, din varii motive, nu se învârt niciodată la fel, ci extrem de păgubos pentru „proprietar”.

Și dacă a reușit să facă asta pentru mine, poate a făcut-o și pentru alți câțiva. Iar o carte interesantă, bine scrisă, inteligentă și amuzantă, care să-ți ofere și impulsul necesar pentru a face o schimbare vitală e cel puțin rară.


Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată e scrisă, așa cum spuneam, de Cristina Nemerovschi. A apărut la Herg Benet în 2016 și nu este tipică autoarei (ba îi lipsesc și scenele care inflamau pudicii cititori ai altor cărți semnate de ea). Pe cât de bine organizată e și „focusată” pe issues de diverse tipuri, pe atât de mult poate folosi drept instrument declanșator de introspecție, de auto-analiză, de verificare. 

Are revoltă, are reprimare, colaps și învieri (morale) spectaculoase, este fermă și tăioasă, însă fără a fi brută ori insensibilă, are niște twist-uri pe care eu, oricât de cititoare experimentată aș fi, nu le-am putut anticipa. Și psihologii studiate, personaje despre care cred că există undeva în cercul de apropiați al autoarei. Mi s-a părut diferită de celelalte cărți și pentru că, poate, empatizarea asta cu personajele principale m-a făcut să o percep altfel, să o văd mai apropiată de cine și cum sunt. Să pot pune degetul pe o problemă din carte, să o identific articulat, iar apoi să pot face același lucru cu ceva din mine.

For that matter, mi-ar fi plăcut mie să mă pot identifica cu Rockstar-ul, dar n-a fost să fie în viața asta!




Postări populare de pe acest blog

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…