Treceți la conținutul principal

Fantasticul din viețile noastre și raportarea la acesta - „Pădurea lui Joaquin Phoenix”, Celestin Cheran

Celestin Cheran este autorul cărții Memoriile Domnului Roșu, carte foarte bine primită de cititori și pe care încă n-am apucat să o citesc. Îmi doresc viață lungă, să apuc a citi tot ce e pe lista aia fără de sfârșit a mea.

Pădurea lui Joaquin Phoenix a apărut la editura Herg Benet în 2016, în colecția Cărțile Arven - colecția aceea cu paginile cărților ceva mai pufoase și mai „citibile” decât la restul.

Cartea are aproape 140 de pagini și 18 povestiri fantastice din care am putut să observ, în primul rând, cultura literară și cea muzicală a autorului. Mulți autori români folosesc referințe literare ori muzicale cu mulțumirea aceea de sine care e vizibilă în text și care mă deranjează. Aici totul vine natural și mi-a plăcut teribil să observ că autorul face cumva un pas în spate și își lasă opera să se descurce, cu toate cele bune și rele ale ei. Celestin Cheran nu strecoară justificări sau scuze - alt aspect rar întâlnit și pe care-l recunosc, cu atât mai mult, atunci când e (rar) prezent la unii scriitori.

Deși per ansamblu mi-a plăcut foarte mult, pe Goodreads.com i-am dat 4 stele. Era să mă simt ușor vinovată, aș fi zis că-i măcar de „foarte aproape de 5”, dar apoi mi-am amintit că 4 stele înseamnă ”really liked it”. Asta pentru că nu vreau să fac nedreptăți.

Dacă ar fi lipsit 2-3 povestiri (care mie nu mi-au plăcut, ba a căror prezență m-a cam enervat), ar fi fost 5 stele și nu mai aveam mustrări acum. 

Cele câteva texte care m-au „deranjat” sunt cele care au câte un paragraf ce s-ar traduce prin „vai de mine, tineretul din ziua de azi, trăitul online, selfie-urile și sentimentele superficiale” - când un personaj se duce în sfera asta, mă enervez. Pentru că sunt complet de acord, dar cum spunem asta fără să ne lamentăm într-o frază simplă pe care o auzim de 20 de ori pe zi? Dar asta e o chestiune de gust, mulți poate se bucură când văd că literatura le susține acest punct de vedere. Eu nu că nu-s de acord, dar îmi plesnește un ochi de nervi dacă mai citesc, văd sau aud asta.


Ce m-a cucerit la Pădurea lui Joaquin Phoenix? Aparenta simplitate. Faptul că a reușit să aducă maximum de suspans cu un nivel mic de informații. Toate personajele sunt simpatice, atrag și vrei să afli mai multe despre ele, au o doză de mister ce nu le taie din banalitatea care le face umane, credibile, interesante, life-like

Coperta e bine gândită, titlul la fel. Cele mai scurte dintre prozele din carte sunt și cele care mi-au plăcut cel mai mult. Pentru că e o artă, la proza scurtă, să știi cât și ce să oferi și mai ales când să te oprești.

„Cabina telefonică” sau „Nebunul care țipa” sunt printre primele pe care le-aș recomanda cuiva - deși... de ce să nu citești toată cartea? Are suspans, are mister, are combinația aceea incredibilă de fantastic și mundan, de personaje blazate, paranoice sau, dimpotrivă, extrem de sigure pe ele, are tristețe și revoltă și acel ceva al fantasticului care pe mine mă face să-mi doresc să trăiesc într-o astfel de lume. Sau, uneori, să mă întreb dacă nu chiar de domeniul fantasticului ține tot ceea ce trăiesc. 

Iar Celestin Cheran tocmai asta exploatează: varianta ca lumea să fie mai mult decât știm și altceva decât ne-am aștepta.

Citiți cartea și bucurați-vă de ea! Eu doar în antologiile Granta (sau mai degrabă în antologiile Fantasy & Horror și Inferno) am mai găsit această siguranță de sine a autorului contemporan, artist al cuvintelor și locuitor al unei lumi de visare, nu de vis.


Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…