Treceți la conținutul principal

Autoarea e un burete îmbibat cu literatură - „Sfîrșitul nopții”, Petronela Rotar


Am citit-o pe Petronela Rotar pe acestblogdenervi înainte ca literatura ei să se materializeze într-o carte, apoi în mai multe, chiar dacă am început să o citesc anticipând, așteptând să-i găsesc un minus, să identific o hibă (a se vedea acest text scris de Petronela care explică tare bine niște lucruri). 




















Cu fiecare carte citită am descoperit un om care știe să scrie, care scrie natural, nemijlocit - se vede clar că e vorba de talent înnăscut și prelucrat continuu, dar nu de efort. Pare că autoarea e un burete îmbibat cu unele dintre cele mai interesante alăturări și potriviri de cuvinte, imagini și expresii și că trebuie stors buretele numai un pic, iar din el va curge literatură.

Și cu fiecare postare de pe blogul ei am mai descifrat câte ceva din omul din spatele cărților. Doar așa am putut să ajung la concluzia ei din textul spre care vă trimiteam mai devreme, anume că nu ne plac niște oameni care nu ne-au făcut niciodată vreun bine ori vreun rău tocmai pentru că ne comparăm cu acel cineva și nu ne plac rezultatele. Poate nu e nimic în neregulă cu ei, poate e cu noi.

Așa s-au aliniat planetele că am ajuns, la a patra carte a Petronelei, să fiu printre primii, puțini, care au citit manuscrisul. Și mi-am dat seama că, oricât de mult mi-au plăcut O să mă știi de undeva, alive și Efectul pervers, acum Sfîrșitul nopții e în topul preferințelor. O fi și datorită slăbiciunii mele pentru proză scurtă, nu neg.

Sfîrșitul nopții este, în primul rând, dovada evoluției autoarei. Este aproape un nou stil, născut din cel care a stat la baza debutului, de exemplu, dar este cu certitudine altceva. 



Volumul conține 19 proze scurte, contemporane, alerte, remarcabile, dramatice ori amuzante, cu personajele cărora te poți identifica ușor, cu trăsături clare, tăioase ale personajelor care variază de la timide și naive la sigure pe ele, impunătoare. 

Cel mai mult mi-a plăcut „Camera 418” pentru trăsătura predominantă remarcată de Mihail Vakulovski la lansarea de la Brașov: seamănă cu ceva smooth scris de Flavius Ardelean. E mister, are accente horror și chiar ar fi interesant dacă Petronela ar dezvolta un roman din proza asta - deși despre camere ciudate de hotel s-a mai scris atât de mult, aș citi un roman scris așa și nu altfel.

Ca să fac un top 3, după „Camera 418” ar veni „Gambler”. Cred. Pentru că tot pe locul al doilea aș fi tentată să pun și „Dragoste de mamă” sau „Alergătorul”.

Iar la „Accidentul de schi” am râs cel mai mult, deși mă îndoiesc că trebuia să fie chiar atât de amuzant „rezultatul”. Am citit de două ori manuscrisul, am râs de fiecare dată; am râs la fel de tare și la lansare, unde Petronela a citit proza care încheie volumul. Nu știu, e o situație din aceea inevitabilă când îți imaginezi fiecare detaliu din ceea ce citești și nu te poți abține, deși e și tristă. Ca viața, ce să mai. E un bun reminder pentru asta.

Tot la lansare i s-a reproșat autoarei, de către Ioan Șerbu (dacă mă ține memoria - de obicei nu mă ține), că unele proze sunt prea scurte, că ar fi putut să mai dezvolte. Or mie tocmai aici mi-a câștigat admirația cartea: fiecare povestire se oprește exact unde trebuie pentru a nu da detalii inutile, pentru a nu obosi, plictisi. Te introduce în atmosferă, îți dă informațiile de bază și cadrul, te lasă să te descurci cu ele.

Iar dacă nu ți-a ajuns... atunci îți dorești un roman, așa cum vreau eu din „Camera 418”.

Dar bine că nu e nevoie de un top subiectiv, așa cum am făcut mai sus. Fiecare poate descoperi ce-i dorește sufletul în cea mai nouă carte a Petronelei Rotar, iar acest aspect al literaturii este minunat: ia cartea și fă ce vrei cu ea, dar ia-o! Încercați! Merge cu orice carte, promit!


Postări populare de pe acest blog

Nu mă subestima, hani. O să mă știi de undeva!

O știți și voi pe Petronela Rotar, da? O știți de la TV, ați citit-o pe acestblogdenervi , dar o știți de (alt)undeva? Pentru că eu o știu din câteva locuri în care cartea O să mă știi de undeva m-a dus sau m-a readus. 
Vreau să scriu cât pot de bine despre ea pentru că mi-a vorbit nespus de frumos, clar și răspicat, uneori dur, alteori cu un glas de mamă care-ți dă părul după ureche.

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.