Treceți la conținutul principal

Cum se scrie despre oroare?

Mă uit la ceașca de cafea care se răcește lângă mine, apoi la carte, apoi iar la cafea și-mi dau seama că eu nu știu să scriu despre cartea asta așa cum merită. Oare în Coreea de Nord se bea cafea sau ceai dimineața? Oare au, oare n-au? Ce știu eu despre Coreea de Nord? Ce știu eu despre ce a fost la noi înainte de '89?


M-am născut după Revoluție. Sigur, am trăit niște ani sumbri până prin anul 2000, așa cum putea fi lumea într-un sat moldovenesc în care, odată cu schimbarea regimului, mulți rămăseseră ca niște găini fără cap. Pentru cine e comod, e perfect în regulă să i se dea, fie și puțin, dar la intervale regulate, ca să nu-și bată capul cu probleme de genul „cum fac rost de...?” Așa că da, m-am născut într-un loc care stă-n ajutoare sociale și oftează din plămânii sănătoși după Ceaușescu, cel care „ne dădea”.

Cu toate acestea, nu-mi pot imagina dimensiunea tragediei Coreei de Nord, oricât aș încerca. Bunicii autoarei au murit de foame. Unii dintre bunicii mei au murit sau vor muri de la alcool. Mama autoarei s-a luptat de la început până la sfârșit cu aceeași tenacitate, intuind că nu e în regulă să stai și să aștepți moartea, salvându-și astfel fiicele; eu am crescut printre oameni cu speranțe mari și multe, dar care n-ar mișca un deget pentru ce-și doresc, că oricum nimic nu se poate.



Eunsun Kim a cunoscut tragedia încă din copilărie - și indiferent de locurile prin care a ajuns în încercarea de a scăpa de Coreea de Nord, tragedia s-a tot ținut după ea, parcă să se asigure că nu-i dă drumul de tot decât după ce e pregătită Eunsun să se descurce și singură. Povestea ei din cele 200 de pagini din Prin deșert spre libertate: fuga mea din Coreea de Nord seamănă cu unele absurde pe care le auzeam în copilărie despre un anume nene Gheorghiță care pleca să cumpere pâine și se întorcea după câțiva ani. Eunsun încearcă să scape de țara-închisoare și rătăcește fugară prin alte țări vecine vreme de 9 ani. Cum spuneam, un fel de test pe care tot trebuie să-l susțină, poate pentru că Universul vrea să se asigure că la un moment dat poate fi lăsată în pace, că se va descurca pe cont propriu.

Până atunci, Eunsun Kim fuge de foamete, sărăcie și umilință și ajunge să fie de-a dreptul o fugară care stă ascunsă prin casele oamenilor, mai mult sau mai puțin binevoitori, din China - cu ceva mai multă mâncare, dar tot în sărăcie și cu prețul multor umilințe suferite. Povestea asta se repetă peste tot pe unde ajunge ea cu mama ei și uneori și cu sora, Keumsun. 
Pe de altă parte, oricât de tristă e povestea acestei familii, fugarele au parte de happy-end. Și e inevitabil să nu te gândești: oare ce fac ceilalți, cei rămași într-o țară care acționează ca un părinte hyperprotector și sărit de pe fix care nu-și lasă copilul să iasă din casă, nu-i dă voie nici la televizor, îi dă să citească o singură carte, aia care se potrivește cu viziunile familiei și care taie rațiile de mâncare la minimum - că-ți vin idei nebunești când ai stomacul plin. Cartea asta nu te face să te simți mai bine în legătură cu țara în cauză, dar nici cu lumea în general, cu oamenii de pe planetă, cu nimic. E pueril să mă plâng de nedreptățile care te întâmpină malefic la fiecare pas, dar sper că și revolta asta aproape silențioasă să schimbe ceva, cândva.

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.