Treceți la conținutul principal

Cum se scrie despre oroare?

Mă uit la ceașca de cafea care se răcește lângă mine, apoi la carte, apoi iar la cafea și-mi dau seama că eu nu știu să scriu despre cartea asta așa cum merită. Oare în Coreea de Nord se bea cafea sau ceai dimineața? Oare au, oare n-au? Ce știu eu despre Coreea de Nord? Ce știu eu despre ce a fost la noi înainte de '89?


M-am născut după Revoluție. Sigur, am trăit niște ani sumbri până prin anul 2000, așa cum putea fi lumea într-un sat moldovenesc în care, odată cu schimbarea regimului, mulți rămăseseră ca niște găini fără cap. Pentru cine e comod, e perfect în regulă să i se dea, fie și puțin, dar la intervale regulate, ca să nu-și bată capul cu probleme de genul „cum fac rost de...?” Așa că da, m-am născut într-un loc care stă-n ajutoare sociale și oftează din plămânii sănătoși după Ceaușescu, cel care „ne dădea”.

Cu toate acestea, nu-mi pot imagina dimensiunea tragediei Coreei de Nord, oricât aș încerca. Bunicii autoarei au murit de foame. Unii dintre bunicii mei au murit sau vor muri de la alcool. Mama autoarei s-a luptat de la început până la sfârșit cu aceeași tenacitate, intuind că nu e în regulă să stai și să aștepți moartea, salvându-și astfel fiicele; eu am crescut printre oameni cu speranțe mari și multe, dar care n-ar mișca un deget pentru ce-și doresc, că oricum nimic nu se poate.



Eunsun Kim a cunoscut tragedia încă din copilărie - și indiferent de locurile prin care a ajuns în încercarea de a scăpa de Coreea de Nord, tragedia s-a tot ținut după ea, parcă să se asigure că nu-i dă drumul de tot decât după ce e pregătită Eunsun să se descurce și singură. Povestea ei din cele 200 de pagini din Prin deșert spre libertate: fuga mea din Coreea de Nord seamănă cu unele absurde pe care le auzeam în copilărie despre un anume nene Gheorghiță care pleca să cumpere pâine și se întorcea după câțiva ani. Eunsun încearcă să scape de țara-închisoare și rătăcește fugară prin alte țări vecine vreme de 9 ani. Cum spuneam, un fel de test pe care tot trebuie să-l susțină, poate pentru că Universul vrea să se asigure că la un moment dat poate fi lăsată în pace, că se va descurca pe cont propriu.

Până atunci, Eunsun Kim fuge de foamete, sărăcie și umilință și ajunge să fie de-a dreptul o fugară care stă ascunsă prin casele oamenilor, mai mult sau mai puțin binevoitori, din China - cu ceva mai multă mâncare, dar tot în sărăcie și cu prețul multor umilințe suferite. Povestea asta se repetă peste tot pe unde ajunge ea cu mama ei și uneori și cu sora, Keumsun. 
Pe de altă parte, oricât de tristă e povestea acestei familii, fugarele au parte de happy-end. Și e inevitabil să nu te gândești: oare ce fac ceilalți, cei rămași într-o țară care acționează ca un părinte hyperprotector și sărit de pe fix care nu-și lasă copilul să iasă din casă, nu-i dă voie nici la televizor, îi dă să citească o singură carte, aia care se potrivește cu viziunile familiei și care taie rațiile de mâncare la minimum - că-ți vin idei nebunești când ai stomacul plin. Cartea asta nu te face să te simți mai bine în legătură cu țara în cauză, dar nici cu lumea în general, cu oamenii de pe planetă, cu nimic. E pueril să mă plâng de nedreptățile care te întâmpină malefic la fiecare pas, dar sper că și revolta asta aproape silențioasă să schimbe ceva, cândva.

Postări populare de pe acest blog

Nu mă subestima, hani. O să mă știi de undeva!

O știți și voi pe Petronela Rotar, da? O știți de la TV, ați citit-o pe acestblogdenervi , dar o știți de (alt)undeva? Pentru că eu o știu din câteva locuri în care cartea O să mă știi de undeva m-a dus sau m-a readus. 
Vreau să scriu cât pot de bine despre ea pentru că mi-a vorbit nespus de frumos, clar și răspicat, uneori dur, alteori cu un glas de mamă care-ți dă părul după ureche.

Patricia Lidia: „Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu e hobby, ci stil de viață.”

Când îți faci timp, îți place să stai de vorbă cu oameni de la care ai ce învăța, de la care nu ai cum să consumi non-informație și care, poate, te vor motiva pe tine și pe ceilalți. Patricia Lidia, pe care cred că o știți din multe locuri, despre care veți afla în cele ce urmează, este un astfel de om luat la întrebări despre tot ce face pentru ea, pentru comunitate și pentru oameni în general.
Muncă, Asociația Bastionul ArtLitTim, cluburile de lectură de la Penitenciarul Timișoara, scris, citit mult, copil mic, Asociația Ador Copiii. Când și cum poți să le faci pe toate? Ai cumva un planner zilnic pe care-l respecți cu sfințenie sau cum funcționezi? Vai, cât îmi place să mă laud despre cât de organizată sunt! :) măcar e adevărat și se observă din câte activități MĂ LAUD că fac! Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană pragmatică, organizată. Mă folosesc din plin de resursele tehnologiei moderne ca să reușesc să fac în 10 ore cât alții în 24. Nu sunt eu cea mai bună și harnică …

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.