Treceți la conținutul principal

Che: de la aventurierul idealist până la luptătorul de gherilă

Jurnalul pe motocicletã trebuie să te incite la o lectură extrem de captivantă, pentru că aici eu l-am descoperit pe tânărul Ernesto, nu revoluţionarul Guevara.


Îi spusesem unui prieten de faptul că m-am apucat de acest jurnal, iar reacţia lui m-a făcut să devin analitică şi apoi să mă întreb ce anume citesc de fapt.

,,Anna, nu ştiam că te-ai apucat de politică’’, mi-a zis.

Nu am ştiut ce să-i răspund, o lecturare a câtorva pagini ne-ar fi adus numai nişte răspunsuri puerile.

Tot ce ştiam eu despre Che Guevara era că a contribuit la instaurarea regimului comunist în Cuba, a devenit un luptător de gherilă cu un apetit grozav pentru tortură (de aici şi faptul că Fidel Castro i‑a acordat gradul de „Comandante”) şi că a fost adevăratul simbol al mişcării revoluţionare din Cuba şi Bolivia anilor '60. În sfârşit, era revoluţionarul acela cu bereta şi cu steaua lui; o imagine clasică deja, având în vedere că o vezi imprimată pe tricourile purtate de majoritatea puştanilor.

Încă de la primele pagini am rămas fascinată de ceea ce aveam să citesc, însemnările unei călătorii inițiatice prin America Latină. Vorbesc despre un jurnal scris de un student la medicină căruia îi plac călătoriile, Pablo Neruda, muzica şi literatura. Un tânăr aventurier bolnav de astm care, mai târziu (dar nu în acest jurnal) îşi va fuma plămânii sub deviza „omului nou’’.

În 1952, la 23 de ani, studentul la medicină Ernesto Guevara pleacă alături de prietenul său, Alberto, absolvent al studiilor superioare de chimie şi biochimie şi specialist în leprologie, într-o fabuloasă călătorie prin America Latină. Diploma în medicină o va lua abia prin 1953, când va ajunge şi în Bolivia (vezi următoarea carte, numită Din nou pe drum)

Împărtăşind aceleaşi idealuri, cei doi o pornesc la drum cu La Poderosa, motocicleta care va face ca drumul lor să fie plin de obstacole. Acum vei cunoaşte spiritul aventurier al celor doi prieteni, puterea de empatie şi ambiţia. Pentru că se întîmplă de multe ori să doarmă în cele mai - să zicem - nostime locuri: ba în bucătăria gazdelor (fiind iritaţi de pielea de oaie pe care aceştia o foloseau ca pernă), ba în grajduri părăsite (fiind treziţi de o pumă) şi în secţii de poliţie.


Te vei îndrăgosti de drumul ce şerpuieşte pe la poalele unor dealuri care marchează începutul marii cordiliere a Anzilor, vei descoperi San Martin cu pantele sale verzi, vei mânca din conserve şi pentru că te dai expert in leprologie, vei mânca şi vei bea pe nerăsuflate din ospăţurile oferite de cei din Chile. După asta vei vizita Machu Pichu şi Lima şi multe altele.

Citind această carte îţi vei face cea mai bună idee legată de omul Che Guevara, de locurile şi de năravurile care l-au făcut să fie ceea ce a fost, El Comandante.

Postări populare de pe acest blog

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…