Treceți la conținutul principal

Jackie, drumul spre Kennedy și Onassis


Cartea Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis: povestea nespusă, scrisă de Barbara Leaming, cunoscută autoare de biografii ale unor personalități colosale (Churchill, Marylin Monroe, Orson Welles)  a apărut la editura Corint, în colecția de Istorie, în 2014.
Mi-a atras atenția și am vrut să o citesc dintr-un motiv simplu: nu știam nimic despre ea și nu o asociam cu altceva decât cu outfit-urile extrem de fancy și care sunt, acum, definitorii pentru un stil à la Jackie Kennedy.

Așa cum era de așteptat, Jackie a fost mult mai mult decât hainele ei, deși uneori te face să te îndoiești de asta. Autoarea dă foarte multe detalii intime, unele atât de personale că te face să pui la îndoială autenticitatea lor, dar întreaga poveste a vieții soției lui JFK e o împletire de banal și excepțional, de incredibil, tristețe și nefericire patologică încât nici nu mai contează dacă detaliile sunt în totalitate adevărate. Totul e, în final, o frumoasă poveste despre unicitatea individului.

Aspirațiile tinerei Bouvier nu mi s-au părut a fi ale unei feministe convinse, ci mai degrabă ale unei fete pentru care nu contează cine și cum e partenerul ei, atâta vreme cât acesta se deosebește de „ceilalți” prin educație și bani. Profund, nu-i așa? N-am mai auzit niciodată o poveste care începe la fel, nu-i așa?
Jackie primește ce își dorește, adică pe JFK, după ce refuză propuneri și cereri în căsătorie de la alți bărbați mai puțin impresionanți decât el. Adevărul e că-i plăceau și cărțile pe care le citea el, așa că aici nu vreau să o judec deloc.
Pe de altă parte, biografia lui Jackie K. este, într-o bună măsură, biografia lui JFK - inevitabil. Dincolo de trecătoarea pasiune pentru Marylin Monroe, și despre el am aflat lucruri pe care nu le știam: că era parcă născut pentru a-și înșela soția, că era pasionat de threesome, că existau „orgiile, amantele, prostituatele, codoșii și drogurile care caracterizau viața lui privată”.

Dar, spre deosebire de Melania, care refuză mânuțele masculine ale lui Trump, Jackie știa cât de nul îi era partenerul și tot stătea după el, susținându-l, încurajându-l, stresându-se că nu-i naște pui vii (de care lui nu i-a păsat, până la un punct). Și inițial am crezut că era dintr-o pornire masochistă a femeii care nu vrea alternativă, că poate pentru ea era important statutul pe care-l dobândise prin căsătoria cu JFK și alegerea lui ca președinte al SUA, dar acum cred că era doar iubire. Pentru că-mi imaginez că, dacă Trump ar fi împușcat în cap, Melania ar rânji subtil cu fața ei impasibilă de cyborg și apoi s-ar șterge pe hainele stropite, ușor scârbită. Probabil nu ar afecta-o pentru tot restul vieții, așa cum s-a întâmplat cu Jackie. Probabil că nu ar încerca cu disperare să-i lipească la loc creierii omului mort deja, cu convingerea absurdă pe care o ai în momentele iremediabile în care mintea ta sfidează logica pentru a încerca să repare realitatea. Probabil.
În legătură cu JFK, nimic nu m-a intrigat mai mult decât alegerea lui de a-și ascunde numeroasele probleme de sănătate, dorind să-și clădească o imagine de mascul alfa, de neatins de nimic, puternic până-n esența fiecărei celule. Să-ți ascunzi așa defectele și slăbiciunile înseamnă, sunt tentată să cred, să fii prost ca om. Sau că ești om politic.
Totuși, Jackie îl susține și acum, îl susține mereu ca și cum l-ar ști dintotdeauna. Din păcate, după moartea lui face tot alegeri proaste. Pentru că, la fel ca noi toți, are impresia că poate scăpa de vechii demoni dacă-i înlocuiește cu unii noi. Din fericire își dă seama, deși abia spre sfârșitul vieții ei, că ceea ce e făcut a fost exact asta: înlocuire. De la domnișoara Bouvier a ajuns, cu eforturi și sacrificii continue despre care doar ea știe dacă au meritat, Kennedy, Primă Doamnă a SUA, pentru ca apoi să spere că poate fugi de tot devenind doamna Onassis, partenera unui afacerist grec care, la fel ca JFK, a lăsat-o văduvă. Și bogată.

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.