Treceți la conținutul principal

Bătrînul care citea romane de dragoste - Luis Sepúlveda

Mi-a rămas în cap titlul cărții de pe vremea când eram librar și a fost un interval de aproximativ două săptămâni în care, la fiecare 2-3 oameni intrați în librărie, unul întreba chiar de Bătrînul care citea romane de dragoste. Mi-a rămas în minte, m-a intrigat o vreme pentru că nu puteam să mă hotărăsc ce părere să am despre titlul ușor telenovelistic, mai ales că nu citisem cartea. Probabil ultimul om din seria celor cu întrebarea legată de cartea asta a zis, îndreptându-se spre ieșire: „Păcat că n-o aveți! E superbă! Ați citit-o?”, fără să mai adauge că mi-o recomandă, așa cum fac mulți alții cu o superioritate enervantă pe care ai vrea să le-o înfigi acolo de unde a ieșit.
Bătrînul care citea romane de dragoste se citește cam într-o oră, e relaxantă și te intrigă suficient încât să n-o lași din mână „pentru mai târziu”. Cred că aș fi continuat să o citesc fără întrerupere și dacă se întâmpla un cutremur sau erupea un vulcan la ușa mea. Pur și simplu, e o poveste de care ai nevoie în întregime, într-o singură „ședință”. 

E o carte cu un stil căruia i-aș spune tipic sud-american, autorul face o treabă grozavă împletind clișeele despre oamenii de acolo cu realitatea și fantasticul unei vieți simple, incredibilă tocmai prin banalitatea care o face unică; m-a dus ușor cu gândul la Gabriel Garcia Marquez și la toate cărțile acestuia, pe care le-am citit absolut fascinată, la granița dintre real și ireal pe care doar pe el îl credeam capabil să o delimiteze astfel.

Personajul principal, Antonio Jose Bolivar, este un bătrânel simpatic și agil, inteligent și înduioșător, cum este atunci când își dă seama că știe să citească. Sau ca atunci când, prins de viața complicată și dramele ei, care-l afectează constant, ajunge să înțeleagă că i-ar plăcea să citească romane de dragoste, care să-l facă să-și imagineze lumea în forme diferite față de cea cunoscută lui, cu povești de dragoste despre doi oameni care iubesc și suferă și iar iubesc, părând că nimeni n-a mai iubit niciodată cu aceeași pasiune ca a lor. Sau, în orice caz, ca atunci când citește despre un gondolier aflat într-o gondolă alături de un cuplu care se sărută pătimaș... motiv de întrebări sincere și curioase ca ale unui copil: ce este gondolierul, ce e gondola, cum adică „pătimaș”?

Antonio Jose Bolivar își trăiește viața doar pentru sine, fără a fi egoist. Ajută din toată inima atunci când este rugat, pune în slujba nerecunoscătorilor din jur cunoștințele dobândite cu greu în sălbăticie și suferă tot pentru ceilalți. Ca un erou al unui roman de dragoste. Doar că el nu știe și nu crede asta despre el, chiar dacă e cel mai la îndemână lucru pe care l-ai putea afirma despre personajul principal.

E un bărbat puternic și în același timp un om singur care simte cum îmbătrânește fără a face nimic notabil. E un romantic și în același timp un luptător, o figură vicleană, dar binevoitoare, care iartă mai mult decât ai crede că se poate. Atât sieși, cât și tuturor cel din jurul său, într-un peisaj în care se amestecă pitoni și maimuțe și anaconde, jaguari și reprezentanți incapabili ai autorităților, otrăvuri și leacuri, secrete ale sălbăticiei și mistere ale lumii moderne, nedescoperite și de nepătruns.

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…