Treceți la conținutul principal

Film: Valea mută


Am tot văzut afișe prin Brașov cu Valea mută de ceva vreme, îmi suna tare frumos, cred că reușisem să citesc și ceva descriere, dar mă descuraja total afișul. Și pentru că-s om rău și nici critic nu mă știu, dar sunt spectator pretențios, încep cu ce e rău în legătură cu mini-seria asta marca HBO a cărei acțiune se întâmplă în Brașov, acolo unde e și filmat în mare parte.

Afișul. Oribil. Arată atât de puțin natural modul în care cei doi tineri stau aproape unul de celălalt! Știu că are sens mai ales după ce vezi episoadele, ba chiar sens multiplu, dar lăsând ideea în sine deoparte, afișul arată ca și cum l-ar fi făcut un începător netalentat într-un Photoshop piratat care funcționează selectiv, pe lună plină sau la vreme de calamitate naturală. Simplist la modul deranjant (hai să umplem spațiul cu niște copaci pe care legăm anapoda bandă galbenă!) și cu două nuci în acest perete de copaci (eh, aici îi punem pe cei doi - dacă se ating puțin și au așa priviri goale... succesul ne paște!). 

Restul - foarte fain. Primul episod m-a cam deranjat, că se urnea totul cam greu, au fost câteva părți care, la fel, mi s-au părut trase de păr. Dar per ansamblu foarte ok.

Doi adolescenți, aflați în pădure, văd ceva ce nu ar fi trebuit - iar apoi sunt prinși între a mărturisi sau nu, între a recunoaște alte lucruri la care ar fi dus dezvăluirea, personale. Părinții lor sunt bine conturați și mie mi-au părut credibili: unii înțelegători, unii homofobi, mamă placidă și neputincioasă versus mama puternică și determinată, închisoare și libertate, decizii și cât de mici sunt problemele pe care fiecare le vede drept capăt de lume pentru sine.

Valea mută este o mini-serie, are 4 episoade, și se bazează pe o producție străină, parcă norvegiană - am citit undeva, dar am uitat unde. Aș zice că e mult spus thriller, dar are niște elemente interesante. 

Iar faptul că joacă și Emilian Oprea în această producție HBO m-a făcut să trec ușor peste unele gesturi deranjant de... neprofesioniste ale altor actori. Emilian Oprea e tipul din De ce eu? - un film pe care e musai să-l vedeți dacă până acum ați zis că nu pentru că-i românesc și nașpa. NU E! Și personajul lui Emilian Oprea, anume Robert, este cel mai complex personaj și-i stă bine așa, cu viață pe mai multe planuri și cu dedicarea pentru un scop care îți provoacă un pic de mindfuck.

Mini-seria are și câțiva actori pe care-i știu de la Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov (tare m-am bucurat să-i văd în distribuție pe Mihai Bica și Marius Cordoș), niște tineri talentați (Theodor Șoptelea e deja un mini-star datorită filmului), niște cadre filmate în Brașov care arată bine (mai ales dacă ești familiarizat cu zona și știi ce liceu e ăla sau unde e aglomerația aia de rromi cu probleme unde merge Elena, jucată de Rodica Lazăr).

N-am o concluzie fermă, cert e că e de văzut, fie și pentru a remarca ce nu merge în Valea mută. Dar e un film românesc, are actori ok, poveste interesantă, așa că merită „efortul”.

Sursă imagini: IMDB

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…