Treceți la conținutul principal

Delirul unui bețiv simpatic și amuzant - „Moscova-Petușki”, Venedikt Erofeev


Moscova-Petușki a apărut la noi în 2014, în colecția Top 10+ de la editura Polirom, are 165 de pagini și a fost tradusă din limba rusă de Emil Iordache.


Oricât de mult mi-ar displăcea ideea de a ridica-n slăvi alcoolul (și oricât mi-ar plăcea acesta), cartea este diferită de tot ce am apucat să citesc până acum pe „tema” asta. Deși mai e un fel de enciclopedie a cocktail-urilor pe care aș vrea să o citesc, dar probabil n-o să o fac pentru că-s om serios și nesofisticat, amator doar de vin și bere.


Cartea asta este un fel de delir al unui bețiv extrem de amuzant, deci simpatic. Venicika Erofeev încearcă să ajungă la iubita lui, plecând cu trenul de la Moscova spre Petușki. 

Toată această călătorie este ușor distopică: pe Erofeev îl însoțesc îngeri care-i vorbesc duios și care-l încurajează să mai ia un gât de alcool, îi apar creaturi diavolești cu care are dispute ce rămân în aer, are impresia că fie a trecut de Petușki fără să coboare, fie că merge spre Moscova - motiv pentru a se întreba dacă nu cumva trecuse deja weekendul plănuit spre a fi petrecut cu iubita lui. 

Alături de alți pasageri la fel de bețivi, Erofeev se adâncește în discuții vag politice ori sociale, unele chiar pe teme cultural-literare; fiecare are o părere la care ține ca la propria viață, iar de aici rezultă altă sursă de amuzament pentru cititor.

Tocmai de aici și ideea că Moscova-Petușki este un delir îmbibat în alcool și care se citește (și se înțelege) mai bine măcar cu un pahar de vin alături. 

Singurul lucru care cred că nu mă face cititorul ideal pentru această carte este că nu sunt influențabilă, ba chiar am un fel de încăpățânare care mă face să nu mi se facă „poftă” de băut dacă citesc despre alcool sau văd o sticlă fără stăpân, la fel cum nu vreau musai ciocolată cu alune nu-știu-de-care dacă fix asta e la reclama de la ora 15 și 42 de minute. Dar cred că asta face cartea cu atât mai interesantă: poate fi folosită ca declanșator sau tester pentru limite personale.



Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.