Delirul unui bețiv simpatic și amuzant - „Moscova-Petușki”, Venedikt Erofeev

Moscova-Petușki a apărut la noi în 2014, în colecția Top 10+ de la editura Polirom, are 165 de pagini și a fost tradusă din limba rusă de Emil Iordache.

Oricât de mult mi-ar displăcea ideea de a ridica-n slăvi alcoolul (și oricât mi-ar plăcea acesta), cartea este diferită de tot ce am apucat să citesc până acum pe „tema” asta. Deși mai e un fel de enciclopedie a cocktail-urilor pe care aș vrea să o citesc, dar probabil n-o să o fac pentru că-s om serios și nesofisticat, amator doar de vin și bere.

Cartea asta este un fel de delir al unui bețiv extrem de amuzant, deci simpatic. Venicika Erofeev încearcă să ajungă la iubita lui, plecând cu trenul de la Moscova spre Petușki.

Toată această călătorie este ușor distopică: pe Erofeev îl însoțesc îngeri care-i vorbesc duios și care-l încurajează să mai ia un gât de alcool, îi apar creaturi diavolești cu care are dispute ce rămân în aer, are impresia că fie a trecut de Petușki fără să coboare, fie că merge spre Moscova - motiv pentru a se întreba dacă nu cumva trecuse deja weekendul plănuit spre a fi petrecut cu iubita lui.

Alături de alți pasageri la fel de bețivi, Erofeev se adâncește în discuții vag politice ori sociale, unele chiar pe teme cultural-literare; fiecare are o părere la care ține ca la propria viață, iar de aici rezultă altă sursă de amuzament pentru cititor.

Tocmai de aici și ideea că Moscova-Petușki este un delir îmbibat în alcool și care se citește (și se înțelege) mai bine măcar cu un pahar de vin alături.

Singurul lucru care cred că nu mă face cititorul ideal pentru această carte este că nu sunt influențabilă, ba chiar am un fel de încăpățânare care mă face să nu mi se facă „poftă” de băut dacă citesc despre alcool sau văd o sticlă fără stăpân, la fel cum nu vreau musai ciocolată cu alune nu-știu-de-care dacă fix asta e la reclama de la ora 15 și 42 de minute. Dar cred că asta face cartea cu atât mai interesantă: poate fi folosită ca declanșator sau tester pentru limite personale.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Patricia Lidia: „Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu e hobby, ci stil de viață.”

Când îți faci timp, îți place să stai de vorbă cu oameni de la care ai ce învăța, de la care nu ai cum să consumi non-informație și care, poate, te vor motiva pe tine și pe ceilalți. Patricia Lidia, pe care cred că o știți din multe locuri, despre care veți afla în cele ce urmează, este un astfel de om luat la întrebări despre tot ce face pentru ea, pentru comunitate și pentru oameni în general. Muncă, Asociația Bastionul ArtLitTim, cluburile de lectură de la Penitenciarul Timișoara, scris, citit mult, copil mic, Asociația Ador Copiii. Când și cum poți să le faci pe toate? Ai cumva un planner zilnic pe care-l respecți cu sfințenie sau cum funcționezi? Vai, cât îmi place să mă laud despre cât de organizată sunt! :) măcar e adevărat și se observă din câte activități MĂ LAUD că fac! Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană pragmatică, organizată. Mă folosesc din plin de resursele tehnologiei moderne ca să reușesc să fac în 10 ore cât alții în 24. Nu sunt eu cea mai bună ș...

Citiți mai multe

Experimentul „Fluturi”

Mă știți, sunt librar. Citiți regulat Jurnalul de librar de pe Serial Readers , acolo unde mai scriu și câte o recenzie atunci când nu povestesc despre detaliile vieții dintr-o librărie. Ei, tocmai locul de muncă m-a făcut să încep să citesc o carte care era pe primul loc pe lista cu „niciodată” - da, funcționez și pe bază de prejudecăți uneori - și anume Fluturi de Irina Binder. Pentru că toată lumea se isterizează cumplit pentru apariția celui de-al treilea volum, iar eu am răspuns de câte 200 de ori pe zi în ultima săptămână la întrebarea „aveți Fluturi ?”. foto: Anna Antal

Citiți mai multe

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile. Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei , de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”. Anomalii , apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și...