Treceți la conținutul principal

Despre succes, prețul acestuia și fericire - „Rockstar”, Cristina Nemerovschi


Nu știu ce m-a oprit să scriu până acum despre Rockstar, cartea Cristinei Nemerovchi care e printre cele mai noi - dar nu chiar atât de nouă, că acum iese cartea aia cu titlu care mi se pare genial, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, deci nu reușesc să țin ritmul, dar mă străduiesc.
Așadar, nu știu de ce nu am scris despre ea imediat ce am citit-o, că mă știu senilă și cu o memorie scârbos de selectivă - țin minte impresii și sentimente, dar nu mai știu cine a făcut ce și mai ales de ce. 

Dar cu scuza că literatura e despre a fi subiectiv, mă încumet.

Am citit cartea la câteva zile după lansarea de la Brașov, la care nu am putut să ajung din cauze de muncă și librărie. Vedeți aici relatări ca să fiu credibilă.



După părerea mea, Rockstar păstrează „formula magică” de la Păpușile: suflete pereche, un eveniment tragic ce schimbă totul, revenirea, reînvățarea de a trăi de unul singur prin bucuria pe care știi că ai trăit-o cândva alături de cel care nu mai este. Dincolo de asta, strict referindu-ne la conținut, cărțile diferă mult între ele, evident - deși Păpușile are un aer rock extraordinar, Rockstar este adevăratul badass în acest sens.

Cred că ce mi-a plăcut cel mai mult e faptul că se vede cum a fost gândită: poți pipăi structura, poți vedea cum au fost plănuite analogiile, poate dinainte ca autoarea să realizeze asta la modul conștient. Fire și Storm sunt inseparabili, iar moartea nu reușește de fapt să despartă acest gen de relație, de iubire. Și asta îți dă niște speranță în plus.

Pentru că asta face Nemerovschi prin cărțile ei, iar eu asta admir la superlativ: te face să vezi „dincolo de”, îți dă speranță, te face să crezi, te face să nu disperi. De asta nu pricep cum sunt unii așa porniți împotriva cărților ei - Biblia, din perspectiva mea, instigă la multe lucruri nasoale, numai la iubire de semeni nu. Iar singura ură a Cristinei este cea pentru oamenii proști în mod voit; sau poate nici măcar pentru ei, căci pare să-i trateze cu o oarecare înțelegere, ca pe un cățel pufos și cu ochii mari care face pișu pe covor. Nici nu știi dacă să te enervezi sau nu, pentru că nu e ca și cum știe 100% ce face. Dar tot merită o pernă peste ochi, să ne înțelegem.

Rockstar nu e de povestit, e de citit! Deși nu cred că au mai rămas mulți care să n-o aibă deja la favorite pe Goodreads (sau pe lista cu cărți de ars în piața din centru la ceas de noapte, când se ucid și vrăjitoarele), dacă treceți zilele acestea pe la Gaudeamus ca să luați Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată (și Fata de la nord de ziuă a lui Alexandru Voicescu... știți voi, cartea aia cu copertă incredibil de frumoasă), profitați și puneți și Rockstar pe listă! Probabil n-o să regretați!





Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…