Treceți la conținutul principal

Universalitatea banalității și inerția în fața destinului - „Stoner”, John Williams


Stoner, scrisă de John Williams, a apărut în 1965, dar nu a fost cu adevărat băgată în seamă decât după 50 ani, când a devenit, într-un timp foarte scurt, un bestseller apreciat. 

Am citit Stoner într-o perioadă ciudată în care îmi era greu să mă concentrez mai mult de 3 secunde, chiar dacă asta mi se întâmplă destul de rar. Probabil că, dacă aș fi citit orice altă carte, n-aș fi reușit să fiu atentă la detalii și n-aș fi dus-o până la capăt, dar mai ales cred că o altă poveste nu m-ar fi prins așa.


Povestea lui William Stoner, tânăr dintr-o familie de fermieri care ajunge profesor universitar, este de o banalitate înduioșătoare. Pe mine m-a deranjat vreme de câteva zeci de pagini bune pentru că Stoner mi s-a părut prea inert în raport cu tot ce i se întâmpla. Mi-am zis că „eu aș fi făcut asta, eu aș face asta, eu aș divorța, eu aș demisiona, eu i-aș fi zis altfel chestia aia”. 

După care a venit acceptarea și mi-am dat seama că nu, n-aș fi făcut nimic din toate acestea, n-aș fi făcut nimic altfel decât personajul principal, iar asta pentru că am avut revelația că așa suntem. Cei mai mulți dintre noi sunt inerți; nu fac nimic atunci când ar putea schimba ceva, nu se împotrivesc nedreptăților vieții de familie sau celor profesionale, they just go with the flow și de multe ori pare că asta nici măcar nu îi (mai) deranjează.

Un fel de păpușă în mâinile destinului implacabil, William Stoner pare, așa cum spuneam, lipsit de reacție și de dorința de a schimba ceva. La fel, au trecut multe pagini până când să-mi dau seama că el, de cele mai multe ori, alege să nu aleagă, iar asta, cum ne știm filosofi, tot alegere este. 

Cumva, Stoner se lasă surprins de ceea ce îi rezervă fiecare zi, dar pe de altă parte el este un pion informat, un individ pe care viața, oricum ar fi, nu-l poate lua prin surprindere și nu-l poate doborî.

Am găsit căsnicia lui cu Edith ca fiind oribilă, însă adevărul este că iubirea lui pentru Katherine Driscoll n-ar fi avut deloc farmec dacă acasă l-ar fi așteptat cea mai prietenoasă femeie din lume. Iar Edith nu este așa, nici pe departe; oricât de dificilă ar părea, deci greu de găsit, am întâlnit multe femei în lumea asta reală în care trebuie să mai ies uneori care seamănă izbitor și înfricoșător cu Edith, cea cu pasiunea unei scânduri, sentimentele unui sociopat și căldura unui cadavru pus de multă vreme la congelat.

Pe de altă parte, relația cu Grace, fiica sa, pare să aibă un început bun și promițător. Ai putea crede că măcar ea va suplini lipsa iubirii din familia lor și că-i va lumina zilele în care munca la catedră îl lasă fără speranță. Dar, la fel ca în cazul căsniciei cu Edith, doar primele momente promit, apoi totul se poate nărui într-o clipă. Și când se întâmplă asta, Stoner face ceea ce credeam că nu mai face nimeni: nu se revoltă, ci observă, de multe ori cu detașare, chiar dacă și cu amărăciune. 


Universalitatea banalității este, poate, elementul central pe care s-a clădit proza. Nefericirile curg, bucuriile apar și ele, motivele de a te afla în extaz sau de a înnebuni de durere există mereu și sunt zilnic reînnoite, dar liniaritatea în gândire se reflectă și în liniaritatea gesturilor cotidiene. 

Pierderea amantei este acceptată cu resemnare, amândoi conștientizând că totul a fost posibil doar într-un anume context. Dacă ar fi plecat împreună și ar fi renunțat la tot pentru a rămâne doar ei doi, fiecare ar fi devenit altcineva, un om nou cu alte amintiri, alt trecut și alte experiențe, unul care poate ar fi descoperit că nu mai poate iubi pe cel pentru care renunțase la tot.

Pierderea fiicei este cumva intuită și știe că, deși ar fi putut face un lucru sau altul, ar fi putut schimba puțin cursul istoriei ei, însă i-ar fi pus bețe în roate în decizia pe care ea o luase de multă, multă vreme, când Stoner și Grace încă mai interacționau, sub privirile mustrătoare ale lui Edith.

Desigur, cartea a primit 5/5 stele pe Goodreads, n-aș crede că există vreun om care să se fi plictisit citind-o, iar faptul că acum a apărut și formatul mic de la Polirom (colecția Top 10+) nu poate fi decât încă un bun motiv pentru a o trece pe lista cu must read!


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Alegoria experienței literare profunde - Rui Zink, „Cititorul din peșteră”

Sunt convinsă, 100% convinsă că, dacă aș fi citit cartea asta în urmă cu câțiva ani, deloc nu mi-ar fi plăcut. Și sunt la fel de sigură că, dacă o voi citi peste încă vreo 10-20 de ani - că mai mult nu apuc eu să trăiesc - mi se va părea chiar mai inteligentă decât acum. Explicația e simplă: cartea asta e despre cărți, citit, scriitori (mai puțin), cititori (mai mult), minunata experiență a cititului, a descoperirii ideilor, a dezvoltării capacității de a-ți imagina, de a transforma informația în imagini colorate și liniștitoare sau, dimpotrivă, care instigă. Iar e xperiența literară dobândită după zecile (oare sutele?) de cărți citite în ultimii ani este cea care m-a făcut să văd Cititorul din peșteră , măcar parțial, așa cum merită.

Adolescența fără prieteni și găurile negre ale singurătății

Inima mea și alte găuri negre sau cum Aysel, o adolescentă, își plănuiește sinuciderea. Suferă de depresie și, mai ales, suferă pentru că ceilalți nu-i înțeleg depresia. Își pune singură pe umeri o vină care nu-i aparține, dar crede că e misiunea ei să scape lumea de cine crede ea că este.

Patricia Lidia: „Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu e hobby, ci stil de viață.”

Când îți faci timp, îți place să stai de vorbă cu oameni de la care ai ce învăța, de la care nu ai cum să consumi non-informație și care, poate, te vor motiva pe tine și pe ceilalți. Patricia Lidia, pe care cred că o știți din multe locuri, despre care veți afla în cele ce urmează, este un astfel de om luat la întrebări despre tot ce face pentru ea, pentru comunitate și pentru oameni în general. Muncă, Asociația Bastionul ArtLitTim, cluburile de lectură de la Penitenciarul Timișoara, scris, citit mult, copil mic, Asociația Ador Copiii. Când și cum poți să le faci pe toate? Ai cumva un planner zilnic pe care-l respecți cu sfințenie sau cum funcționezi? Vai, cât îmi place să mă laud despre cât de organizată sunt! :) măcar e adevărat și se observă din câte activități MĂ LAUD că fac! Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană pragmatică, organizată. Mă folosesc din plin de resursele tehnologiei moderne ca să reușesc să fac în 10 ore cât alții în 24. Nu sunt eu cea mai bună ș