Treceți la conținutul principal

Universalitatea banalității și inerția în fața destinului - „Stoner”, John Williams


Stoner, scrisă de John Williams, a apărut în 1965, dar nu a fost cu adevărat băgată în seamă decât după 50 ani, când a devenit, într-un timp foarte scurt, un bestseller apreciat. 

Am citit Stoner într-o perioadă ciudată în care îmi era greu să mă concentrez mai mult de 3 secunde, chiar dacă asta mi se întâmplă destul de rar. Probabil că, dacă aș fi citit orice altă carte, n-aș fi reușit să fiu atentă la detalii și n-aș fi dus-o până la capăt, dar mai ales cred că o altă poveste nu m-ar fi prins așa.


Povestea lui William Stoner, tânăr dintr-o familie de fermieri care ajunge profesor universitar, este de o banalitate înduioșătoare. Pe mine m-a deranjat vreme de câteva zeci de pagini bune pentru că Stoner mi s-a părut prea inert în raport cu tot ce i se întâmpla. Mi-am zis că „eu aș fi făcut asta, eu aș face asta, eu aș divorța, eu aș demisiona, eu i-aș fi zis altfel chestia aia”. 

După care a venit acceptarea și mi-am dat seama că nu, n-aș fi făcut nimic din toate acestea, n-aș fi făcut nimic altfel decât personajul principal, iar asta pentru că am avut revelația că așa suntem. Cei mai mulți dintre noi sunt inerți; nu fac nimic atunci când ar putea schimba ceva, nu se împotrivesc nedreptăților vieții de familie sau celor profesionale, they just go with the flow și de multe ori pare că asta nici măcar nu îi (mai) deranjează.

Un fel de păpușă în mâinile destinului implacabil, William Stoner pare, așa cum spuneam, lipsit de reacție și de dorința de a schimba ceva. La fel, au trecut multe pagini până când să-mi dau seama că el, de cele mai multe ori, alege să nu aleagă, iar asta, cum ne știm filosofi, tot alegere este. 

Cumva, Stoner se lasă surprins de ceea ce îi rezervă fiecare zi, dar pe de altă parte el este un pion informat, un individ pe care viața, oricum ar fi, nu-l poate lua prin surprindere și nu-l poate doborî.

Am găsit căsnicia lui cu Edith ca fiind oribilă, însă adevărul este că iubirea lui pentru Katherine Driscoll n-ar fi avut deloc farmec dacă acasă l-ar fi așteptat cea mai prietenoasă femeie din lume. Iar Edith nu este așa, nici pe departe; oricât de dificilă ar părea, deci greu de găsit, am întâlnit multe femei în lumea asta reală în care trebuie să mai ies uneori care seamănă izbitor și înfricoșător cu Edith, cea cu pasiunea unei scânduri, sentimentele unui sociopat și căldura unui cadavru pus de multă vreme la congelat.

Pe de altă parte, relația cu Grace, fiica sa, pare să aibă un început bun și promițător. Ai putea crede că măcar ea va suplini lipsa iubirii din familia lor și că-i va lumina zilele în care munca la catedră îl lasă fără speranță. Dar, la fel ca în cazul căsniciei cu Edith, doar primele momente promit, apoi totul se poate nărui într-o clipă. Și când se întâmplă asta, Stoner face ceea ce credeam că nu mai face nimeni: nu se revoltă, ci observă, de multe ori cu detașare, chiar dacă și cu amărăciune. 


Universalitatea banalității este, poate, elementul central pe care s-a clădit proza. Nefericirile curg, bucuriile apar și ele, motivele de a te afla în extaz sau de a înnebuni de durere există mereu și sunt zilnic reînnoite, dar liniaritatea în gândire se reflectă și în liniaritatea gesturilor cotidiene. 

Pierderea amantei este acceptată cu resemnare, amândoi conștientizând că totul a fost posibil doar într-un anume context. Dacă ar fi plecat împreună și ar fi renunțat la tot pentru a rămâne doar ei doi, fiecare ar fi devenit altcineva, un om nou cu alte amintiri, alt trecut și alte experiențe, unul care poate ar fi descoperit că nu mai poate iubi pe cel pentru care renunțase la tot.

Pierderea fiicei este cumva intuită și știe că, deși ar fi putut face un lucru sau altul, ar fi putut schimba puțin cursul istoriei ei, însă i-ar fi pus bețe în roate în decizia pe care ea o luase de multă, multă vreme, când Stoner și Grace încă mai interacționau, sub privirile mustrătoare ale lui Edith.

Desigur, cartea a primit 5/5 stele pe Goodreads, n-aș crede că există vreun om care să se fi plictisit citind-o, iar faptul că acum a apărut și formatul mic de la Polirom (colecția Top 10+) nu poate fi decât încă un bun motiv pentru a o trece pe lista cu must read!


Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.