Treceți la conținutul principal

Cartea care mi-a arătat cât de greșit e să ai așteptări - „Lecții de magie”, Elizabeth Gilbert


Nu aveam de gând să scriu despre cartea asta, pentru că-s de părere că, dacă nu îmi place ceva, să nu fac efortul de a spune asta și de argumenta - un fel de încercare (ba nu, reușită, că vine natural, fără forțări) de a mă axa pe pozitiv și plăcut. Dar mi-a recomandat-o Iulia, prietenă dragă, iar apoi am discutat despre carte și ne-am dat seama amândouă că vom scrie despre Lecții de magie: cum să-ți cultivi creativitatea, pentru că fiecare dintre noi are o părere puternică și aproape complet diferită despre carte. Probabil că recenzia Iuliei va veni în curând pe Hyperliteratura.



Până la acest punct, Iulia are deja o bulină roșie. Eu am mereu așteptări. Mari, uriașe, de la orice, de la oricine. Mă aștept ca oamenii să nu arunce hârtii pe jos, ca vecinii să nu danseze noaptea pe tocuri, ca totul să decurgă mereu în așa fel încât eu să mă simt perfect și să n-am de suferit. Ei, de la cartea asta am așteptat ceva truc magic sau măcar o serie de rețete de trucuri pentru... pentru a-mi dezvolta creativitatea, că asta promite subtitlul, nu? 

Da, vina mea că am crezut că o să-mi spună: „vezi omul de pe banca din fața ta? Mai uită-te la el 3 secunde, apoi du-te acasă și scrie despre cea mai fericită zi din viața lui” - ceva, orice, orice tip de exercițiu, orice metodă prin care bruma aia de imaginație și creativitate din capul meu să nu se ducă-n șapte zări fără folos, lăsându-mă să îmbătrânesc cu 2-3 idei în cap, și alea învechite.


În direcție fix opusă celei sperate de mine, Elizabeth Gilbert vorbește despre cât de minunată e ea, despre cum să faci ca să fii fericit și să accepți și bucuriile, dar și necazurile cu care se confruntă un om chinuit de dorința creativă (cum să faci? Da, exact! Ca ea!). Nici măcar nu-mi amintesc să fi citit despre Elizabeth Gilbert că ar fi psiholog, dar aș putea să jur că am citit printre rânduri că asta se străduiește să pară.

Cel mai mult m-a deranjat că, deși este o carte perfect în regulă, titlul nu are deloc legătură cu conținutul. Cartea în sine este despre cum să te bucuri de fiecare moment, să înțelegi că atât bucuriile, cât și tristețea fac parte din viață (a tuturor, acum nu trebuie să reducem totul la oamenii creativi), despre cum să îți accepți minusurile, greșelile și erorile, despre cum să atingi un nivel minim de pace interioară. Dar legătura cu cultivarea creativității e foarte, foarte anemică, aproape că nu se vede - poate doar dacă ții musai să vezi tu acolo ceva care se aplică la situația X. 

Altfel, e o carte de dezvoltare personală interesantă, despre viața autoarei, despre cărțile ei și succesul lor, despre cum și-a promis de mică faptul că n-o să devină altceva decât scriitoare, despre soțul ei și despre grădinărit. Dar prea puțin despre teoria creativității, despre poveștile altora din „domeniu”, prea puțină universalitate și atât de mult personal. 

Nu voiam să intru-n viața autoarei pentru a săpa o idee mai mult după creativitatea mea, dar ea asta a făcut: m-a tras de mânecă și a ținut să-mi arate unde își pune chiloții la uscat, subliniind că avem cu toții chiloți și că e bine să-i spălăm. Și repet, toată nemulțumirea mea ar fi putut fi evitată dacă titlul ar fi fost altul, unul potrivit textului ce se ascunde-n copertă.

Dar să nu mă credeți pe cuvânt; citiți și spuneți-vă părerea! În final, vina e a mea pentru că am așteptat ceva, iar Elizabeth Gilbert nu-și pregătise cartea pentru nevoile mele.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Alegoria experienței literare profunde - Rui Zink, „Cititorul din peșteră”

Sunt convinsă, 100% convinsă că, dacă aș fi citit cartea asta în urmă cu câțiva ani, deloc nu mi-ar fi plăcut. Și sunt la fel de sigură că, dacă o voi citi peste încă vreo 10-20 de ani - că mai mult nu apuc eu să trăiesc - mi se va părea chiar mai inteligentă decât acum. Explicația e simplă: cartea asta e despre cărți, citit, scriitori (mai puțin), cititori (mai mult), minunata experiență a cititului, a descoperirii ideilor, a dezvoltării capacității de a-ți imagina, de a transforma informația în imagini colorate și liniștitoare sau, dimpotrivă, care instigă. Iar e xperiența literară dobândită după zecile (oare sutele?) de cărți citite în ultimii ani este cea care m-a făcut să văd Cititorul din peșteră , măcar parțial, așa cum merită.

Adolescența fără prieteni și găurile negre ale singurătății

Inima mea și alte găuri negre sau cum Aysel, o adolescentă, își plănuiește sinuciderea. Suferă de depresie și, mai ales, suferă pentru că ceilalți nu-i înțeleg depresia. Își pune singură pe umeri o vină care nu-i aparține, dar crede că e misiunea ei să scape lumea de cine crede ea că este.

Patricia Lidia: „Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu e hobby, ci stil de viață.”

Când îți faci timp, îți place să stai de vorbă cu oameni de la care ai ce învăța, de la care nu ai cum să consumi non-informație și care, poate, te vor motiva pe tine și pe ceilalți. Patricia Lidia, pe care cred că o știți din multe locuri, despre care veți afla în cele ce urmează, este un astfel de om luat la întrebări despre tot ce face pentru ea, pentru comunitate și pentru oameni în general. Muncă, Asociația Bastionul ArtLitTim, cluburile de lectură de la Penitenciarul Timișoara, scris, citit mult, copil mic, Asociația Ador Copiii. Când și cum poți să le faci pe toate? Ai cumva un planner zilnic pe care-l respecți cu sfințenie sau cum funcționezi? Vai, cât îmi place să mă laud despre cât de organizată sunt! :) măcar e adevărat și se observă din câte activități MĂ LAUD că fac! Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană pragmatică, organizată. Mă folosesc din plin de resursele tehnologiei moderne ca să reușesc să fac în 10 ore cât alții în 24. Nu sunt eu cea mai bună ș