Treceți la conținutul principal

Deloc dragă homofobule

Stăteam liniștită și-mi beam cafeaua și citeam chestii; de pe Facebook, evident. Cine și ce a mai făcut azi-noapte, ce dobitoc s-a mai aruncat în aer pe nu-știu-unde, decizând el când trebuie să moară alții, d-astea. Și-am ajuns pe o pagină unde era postată o poză cu două persoane pupându-se pe o stradă. Poza nefiind făcută la un milimetru de fețele lor și hainele fiind negre și simple, neutre, nu-ți puteai da seama dacă e vorba de doi băieți, două fete sau clasicul (că așa ne place, ”pudicii” pizdii) băiat plus fată egal singurul love acceptat de unele capete de formă trapezoidală. Sau de cur, că jur că-i același lucru.

Și comentariul care m-a încins un pic a fost „sunt cumva doi băieți?”. Dar mi-am zis să stau liniștită, poate doar vrea să zică „ce drăguț”, deși până și asta e o observație inutilă. Că după mine, lucrurile urâte din lumea asta sunt violența, fie ea în familie sau în inutile războaie, prostia, nu aia cauzată de lipsa de informație, ci manelăria aia din gândirea unora și tot așa. 

Până și manelele, că tot am amintit, sunt niște lucruri perfect acceptabile, chiar dacă eu le detest din tot sufletul. Nu-mi plac, nu le ascult, ba chiar le evit atunci când se poate. Nu-ți plac doi băieți care se țin de mână pe stradă? Nu, bro, nu e chiar deloc același lucru. Băieții ăia doi care se țin de mână nu vin să-ți propună să le-o ții și tu pe a lor, trust me. Asta și pentru că, de obicei, am văzut eu că băieții au gusturi bune la băieți. Iar tu, deloc drag homofob, ești - probabil - urât cu crengi. N-ai fi o țintă pentru niciun pervers ori violator, chill. Poate de acolo vine și nițică frustrare. N-am de unde ști, zic și eu, fără să gândesc, cum zici și tu lucruri. 

Băieții ăia doi n-o să-ți zică, pe de altă parte, nici: „auzi, man? Ia n-o mai ține de bucă și de țâță pe gagică-ta pe stradă, că nu ne place nouă, noi vrem să pipăi băieți!”. Nu. Singurul motiv pentru care n-ar trebui să vezi rahatul ăla de „normalitate” la tine este pentru că, atunci când femeia ta fatală își scoate bucile din animal print ca tu să i le pipăi în public, și eu, dar și orice om (da, aici putem folosi un sens logic al cuvântului „normal”) vom borî un pic. Știm de ce.

Sigur, împușcă-i pe ăia doi care se reproduc (vai, o, doamne, oroare, am uitat că nu se poate, că unicul scop al folosirii organelor este păntru făcut plozi) în văzul lumii. Dar să-ți cadă ție pula de prost dacă tu nu ți-ai tras-o niciodată la pădure, când ai fost la un grătărel, cu pretena gagicii sau cu gagica pretenului, unde printre crengi (alea de la urâțenia ta) te-o fi văzut și cochilul vecinului, să zicem. Na, acum să-ți mai cadă o dată, pentru că ai influențat mintea aia de moluscă. Cum vede persoane gay, cum nu mai suportă sexul opus. Cum vede ipocriți, cum riscă să devină la fel. E că (nu) e așa?


Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.