Treceți la conținutul principal

Cartea-oglindă și nenumăratele ei povești despre viață - Charles Bukowski, „Femei”


Înainte să mă apuc să o citesc, mi s-a spus că-n cartea asta e vorba despre mult sex. Iar după ce am citit-o am zis că da, poate fi considerată o carte cu și despre sex, însă în cea mai mică măsură, pentru că în rest, cartea în ansamblu este despre orice altceva, numai despre asta nu; e despre sentimente și ocazionala lor lipsă, despre senzații și legătura acestora cu sentimentele, despre interacțiunea umană și necesitatea de a trăi cu sau fără apropiați, despre celebritate și momentele când aceasta decide să lumineze calea unui (până atunci) oprimat, despre mizerie și viața de zi cu zi, alături de toate provocările ei. E despre atât de multe lucruri încât scenele erotice, deși predominante, sunt cel mult secundare ca relevanță în povestea lui Henry ”Hank” Chinaski, scriitor care începe, abia la 50 de ani, să devină cunoscut și apreciat.


Bukowski-poetul mi-a plăcut din prima clipă, așa că am fost foarte curioasă de modul în care scriitorul face ideile să curgă și în formă mai lungă, adică-n roman. Deși relativ atipic, Femei păstrează înșiruirea logică și cronologică de evenimente, pune destul de mult în context (deci își ajută cititorul), are inserate o multitudine de idei care se duce înspre psihologie, analiză politică (mai puțin) și socială (predominant).


Henry Chinaski, alter ego al lui Charles Bukowski, este un scriitor care abia la o vârstă respectabilă reușește să culeagă roadele pasiunii sale pentru scris, după ce și-a petrecut tinerețea făcând munci fizice care l-au solicitat, dar l-au și pus în contact cu aspectele negative ale traiului sărăcăcios. Acum, când primește sute de dolari, cazare și mâncare și bilet de avion doar pentru a merge într-un oraș al Americii și a-și citi acolo câteva creații, lui Chinaski i se pare că i se recunoaște un drept, deși de multe ori se minunează că, totuși, primește atâtea „doar” pentru efortul de a fi într-un loc la un anumit moment și de a-și citi poeziile - de multe ori cu greutate, din cauza alcoolului care-i îngreunează vorbirea și care-l face arțăgos cu cei veniți să-l vadă.

Acum își permite mai multe, dar puține lucruri merg spre el; preferă să cumpere cam orice îi cere vreo iubită, pe unele le ajută cu bani, pe altele cu cadouri pe care tot ele le solicită (cum e mașina de scris pentru o mamă tânără și drogată care crede că ar putea scrie).


Paradoxurile, lipsa de revoltă a lui Chinaski, dependența lui de alcool și de sex, dar și de familiaritatea oferită de afecțiune - toate acestea conturează povestea în care femeile par să fie elementul central. Ele vin și se duc, apar și dispar, ajută sau complică. Dar Chinaski rămâne același, un solitar care se lasă scos din lumea lui doar de către o femeie, aproape mereu alta, dar care revine în colțul lui întunecat și îmbibat în alcool doar pentru că acolo se simte poate nu cel mai bine, dar în siguranța aceea pe care ți-o poate da doar faptul că știi că ești pe cont propriu.

Henry Chinaski este oglinda în care se reflectă societatea americană a anilor pe care îi trăiește, în care se reflectă femeile pe care le iubește sau pe care le dorește. Fiecare femeie reprezintă un alt tipar, un alt stil de viață, o nouă nebunie, de un nivel diferit față de cel precedent. Te face să te întrebi dacă într-adevăr așa sunt femeile, iar răspunsul este că da, așa suntem cu toții, toți oamenii sunt dificili, ciudați, deseori greu de acceptat și de înțeles, ușor de uitat.

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.