Treceți la conținutul principal

Mărturisirea ca formă de izbăvire și acceptare - Yukio Mishima, „Confesiunile unei măști”


Chiar înainte de a mă apuca să citesc Confesiunile unei măști, vorbeam cu Anna, colega mea, despre faptul că până acum niciuna dintre noi nu a citit vreo carte din colecția Raftul Denisei despre care să poată spune că nu i-a plăcut în vreun fel, iar cartea lui Yukio Mishima mi-a întărit convingerea că raftul pe care îl are Denisa Comănescu la Humanitas Fiction este numai bun pentru pofta de citit care nu se potolește cu una, cu două... cărți.

foto: Anca Zaharia
De Confesiunile unei măști m-am apucat pentru că un fost coleg mi-a tot vorbit despre ea în timpul facultății, deci acum m-am simțit cumva datoare să-i urmez sfatul de a o citi. Mulțumesc, Alex, să trăiești și să-mi mai recomanzi!

Este o carte extrem de curajoasă, o confesiune a unui individ neînțeles care duce o luptă incredibilă pentru a se înțelege el pe sine în primul rând - iar asta se dovedește a fi cel mai dificil. 

Mishima descrie în mod absolut remarcabil și impecabil modul în care, în situația în care există afecțiune nemărginită pentru o persoană, individul tinde să se confunde atât de mult cu cel iubit încât îi împrumută gesturi, trăsături, dar și trăiri pe care le știe sau le crede a fi ale sufletului pereche. Cu alte cuvinte, persoana iubită devine un aler ego, o dublură a sinelui frământat de întrebări și nesiguranța specifică.

Confesiunile unei măști este un roman (auto)biografic care urmărește viața unui bărbat care descoperă, încă din primii ani de viață, că este atras de reprezentanți ai aceluiași sex - fascinația pe care o resimte îi provoacă episoade întregi de autoanaliză și introspecție care îl descoperă ca ființă în proprii ochi, dar și în ai celor din jur. 

Se pune sub lupă și face asta atât de poetic! Vede tragism în unele dintre cele mai banale situații și este atras de acesta, vede nenorocirea și tristețea și se autoinvită în compania lor, care îi aduce liniște și un sentiment de predestinare.


Beția convingerii că ai fi „mai avansat decât alții” se ajustează și devine modestia care îți spune că „la urma urmei, și eu sunt asemenea tuturor”, judecată falsă care prin extensie te duce la gândul că ești „asemeni tuturor din toate punctele de vedere” (extensie generată și susținută de partea încă ațipită), iar în final la concluzia impertinentă că „toți sunt la fel”, conștiința ca simplu instrument al confuziei acționând aici cu toată forța...

Iar autorul este în sine un personaj; am început să citesc despre el și sunt absorbită de toate detaliile care l-au făcut un rebel - vă invit și pe voi să-l descoperiți, să aflați de ce spun asta. Nu cred că greșesc prea tare când afirm - atât de prematur - că Yukio Mishima mi-a devenit autor preferat.

E un roman micuț și cu scris mare, complex și cu o ușoară formă de eseu, dar numai bun pentru vacanță, pe care vi-l recomand cu tot entuziasmul pricinuit de faptul că am mai găsit o carte bună care-mi place teribil de mult!

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…