Sinceritatea feminină și existența post-maternă în poezie - Denisa Duran, „Învelit în propriul corp”

Învelit în propriul corp mi-a plăcut foarte mult, am citit-o dintr-o suflare și părerea mea despre scrisul autoarei s-a dus iarăși sus de tot; coborâse când am citit Dorm, dar stau cu tine, care nu mi-a plăcut dintr-o serie de motive subiective - prea mult lacrimogen și hormonal de la o proaspătă mamă care nu mai vede nimic altceva în jur decât propriul urmaș.

foto: Anca Zaharia

Învelit în propriul corp a apărut la editura Cartea Românească în 2016. E nou-nouță, cu copertă la fel de frumoasă ca toată colecția de poezie de la editura asta și reprezintă a cincea carte a Denisei Duran.

Spre deosebire de cartea precedentă (unde primau sentimentele materne, o grijă excesivă, o duioșie aproape enervantă și entuziasm pentru fiecare detaliu pe care eu nu l-am considerat neapărat relevant), aici avem o carte scrisă de o femeie care își asumă acest rol în primul rând. Este iubită, se comportă ca o iubită, este conștientă de farmecele sale, de dorințe, de vulnerabilitățile în fața partenerului și a lumii.

Când îmi scrii -

o mică bucurie ascunsă

într-o tristețe (pag.15)

Dorul de tine

stă între mine și

dragostea dintâi

ca o folie de plastic

pe-o grămadă de ouă. (pag.16)

Dorul, durerea, tristețea pasageră și bucuriile de moment se împletesc într-o tiradă de versuri excelente; scurte și concise, ușor voalate și totuși la obiect.

Merg prin dimineața lipicioasă

de parcă aș avea un prosop ud pe față. (pag.14)

Mi s-a părut și mai curajoasă, și mai umană decât amintita carte precedentă, este mai sinceră cu cititorul, este un fel de confesiune a unei persoane care marchează treptat trecerea prin niște etape distincte din propria-i existență, mereu întretăiată de viețile celorlalți, iar asta o face cu atât mai interesantă.

Bucățile de viață cu care vine în contact reușesc să alcătuiască un nou sens, pe care ea îl trăiește cu suișuri și coborâșuri și cu sinceritatea pe care am apreciat-o atât de mult. Denisa Duran demonstrează că, pentru o mamă, există viață de femeie și după primii ani de viață ai copilului - iar transformarea acestei experiențe în literatură este un gest de bunătate față de noi, cititorii și restul lumii.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Patricia Lidia: „Mulți nu înțeleg că, de fapt, cititul nu e hobby, ci stil de viață.”

Când îți faci timp, îți place să stai de vorbă cu oameni de la care ai ce învăța, de la care nu ai cum să consumi non-informație și care, poate, te vor motiva pe tine și pe ceilalți. Patricia Lidia, pe care cred că o știți din multe locuri, despre care veți afla în cele ce urmează, este un astfel de om luat la întrebări despre tot ce face pentru ea, pentru comunitate și pentru oameni în general. Muncă, Asociația Bastionul ArtLitTim, cluburile de lectură de la Penitenciarul Timișoara, scris, citit mult, copil mic, Asociația Ador Copiii. Când și cum poți să le faci pe toate? Ai cumva un planner zilnic pe care-l respecți cu sfințenie sau cum funcționezi? Vai, cât îmi place să mă laud despre cât de organizată sunt! :) măcar e adevărat și se observă din câte activități MĂ LAUD că fac! Îmi place să cred despre mine că sunt o persoană pragmatică, organizată. Mă folosesc din plin de resursele tehnologiei moderne ca să reușesc să fac în 10 ore cât alții în 24. Nu sunt eu cea mai bună ș...

Citiți mai multe

Experimentul „Fluturi”

Mă știți, sunt librar. Citiți regulat Jurnalul de librar de pe Serial Readers , acolo unde mai scriu și câte o recenzie atunci când nu povestesc despre detaliile vieții dintr-o librărie. Ei, tocmai locul de muncă m-a făcut să încep să citesc o carte care era pe primul loc pe lista cu „niciodată” - da, funcționez și pe bază de prejudecăți uneori - și anume Fluturi de Irina Binder. Pentru că toată lumea se isterizează cumplit pentru apariția celui de-al treilea volum, iar eu am răspuns de câte 200 de ori pe zi în ultima săptămână la întrebarea „aveți Fluturi ?”. foto: Anna Antal

Citiți mai multe

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile. Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei , de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”. Anomalii , apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și...