Treceți la conținutul principal

Despre banca cerului și unicul adevăr


Vânzătoarea se plimbă prin magazinul ei cu chestii și mai strânge câte o gumă lăsată pe vreo margine de raft de câte un dobitoc, mai adună șervețelele sau ambalajele de bomboane lăsate de plozii needucați. Și brusc vede pe jos chestia din imagine. Iar de aici viața i se schimbă.


Se schimbă pentru că începe să se gândească la filmul unor evenimente ce vor fi detaliate mai jos, după cum urmează.

Să ne imaginăm o zi din viața acestui om trist care a făcut ca banul semi-adevărat să devină realitate. Să-i spunem PiaristulAdevărului acestui om.

Deci se trezește PiaristulAdevărului într-o dimineață și, printre înghenuncheri simbolice și cruci și spălat pe dinți (asta dacă nu contravine vreunui sfat biblic - că by the way, nu am văzut în Biblie să zică să-ți speli clonții, deci e posibil să fie cam păcat), decide că gata, a încercat prea mult să vindece lumea de păcat numai cu vorba bună. De acum poate fi momentul pentru trecerea la un fel de păcăleală. Dar din aia așa de inteligentă că omul complet inteligent și matur se va pișa pe el când își va da seama de manipularea înspre numele lui dumniezo al cărei victimă a căzut.

Și pac, iese bancnota cu 20 de fucking HERO! Că păcătosul cretin, care e musai obsedat de bani (de parcă nu poți disprețui și credința, și ideea de divinitate în mod absolut egal), va vedea chestia asta pe jos, lăsată fix așa, neglijent, în locuri banale, și se va mântui imediat ce despăturește banul și vede că e despre viața veșnică, no currency involved but your soul, huh?



Omul ce va fi al Domnului află, deci, că ceea ce pare a fi ban, dar nu este actually - aia e „singura cale spre cer”. Singura cale spre cer care presupune 20 heroes, nu numai unul. Fi-ne-ar monoteismul polifonic să ne fie!



Deci toată treaba asta este exact definiția lipsei de ocupație în stadiu grav rău de tot. Cum naiba să nu-ți găsești ceva de făcut, orice, ceva mai bun decât să tipărești niște bani falși, dar nu tocmai bani, că tu vrei să transmiți un mesaj, vrei să faci dihotomie acolo, vrei să fie juxtapunere de acțiuni - dar și de scopuri, vrei să filosofezi aiurea despre Cristos și bani când, cel mai probabil, pe ambele le înțelegi la fel de puțin încât, cel puțin pentru tine, PiaristulAdevărului, n-ar trebui să reprezinte o amenințare.



Și da, e fucking creepy să faci asta. De când pungile de chips ne mint că găsim bani înăuntru, nimeni nu mai crede nici în zecile de euro care plutesc așa, pe stradă, pe dușumeaua magazinelor, prin orice alt loc, de fapt. 

Sunt atât de multe lucruri greșite în chestia asta încât aș putea scrie 20 de hero-pagini despre. Dar nu merită efortul. Iar finalul, „Bine ai venit în Cer!”, este complet tâmpit. PiaristulAdevărului, te rog să te dai cu capul de ceva zimțat de 20 de ori pe zi, în serii de câte 20, pentru următorii 20 de ani. Amin ție!

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

Cartea care m-a făcut să mă întreb dacă o merit

Laureat alPremiului Nobelpentru literatură în 1998, ateu convins și autor tradus în nu mai puțin de 25 de limbi, portughezulJose Saramago vine cu stilul său narativ, cu blocuri compacte de text,  fără schimb de replici, fără divagaţii, dar cu simboluri, să ne lase o altă idee asupra  lumii. 



„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…