Treceți la conținutul principal

Jurnal de vânzătoare: înţelepciunea e bonus



Dacă e să înveţi vreun lucru vânzătorind pe ici şi pe colo, păi acela e următorul: nu poţi să crezi că ai o afacere serioasă dacă angajatului îi pui la dispoziţie calculatorul folosit de bunică-ta pe vremea când învăţa să se dea pe HI5, cu un sistem de operare hack-uit aiurea, la care ai primit cadou nişte viruşi simpatici, numai că un pic cam stresanţi. 

Şi nu că vânzătoarea s-ar pricepe prea mult la afaceri. Dacă s-ar pricepe, ar avea afacere proprie, nu ar sta înfiptă în salariul minim - oferit de un străin insensibil - ca gâsca-n proţapul bunăstării eterne. Dar ce ştie vânzătoarea e ceea ce observă, participând activ la strângerea de bumbac frumos pe plantaţia lui nea Ics, să zicem. 


Că nea Ics, când şi-a făcut el firmă, probabil nu a prea avut cu ce şi a făcut-o din resturi tehnice şi rămăşite tehnologice. Cât a avut, cum şi-a permis; bravo lui că a reuşit ca, dintr-un sărac ca tine, să ajungă proprietar de vânzători. Problema a apărut abia după aceea: nea Ics s-a înavuţit, încet şi sigur, şi a descoperit atotputernicul „MERGE ŞI AŞA”, iar după el nu a mai fost cale de întoarcere, pentru că progresul e făcut numai pentru a băga bani în buzunar, nu în uneltele necesare pentru ca banii ăia să ajungă în continuare în buzunarul lui nea Ics.


Astfel că vânzătoarea se stresează când ar vinde ceva, dar o întrerupe virusul care-i arată cele mai avantajoase vacanţe pe insule unde nu va ajunge vreodată; se enervează când ar da bon fiscal retardatului care-i cere numărul de telefon de 4 ori în timpul în care ea încearcă să click-uiască cu un mouse nefuncţional. 

Dar ce mai face ea, şi asta o umple de bucurie, e să zâmbească extaziată atunci când îşi dă seama că nu i s-a spus ceva la interviu. Şi e de bine. Are un bonus nebănuit, dar şi nepreţuit: înţelepciunea o împroaşcă din toate părţile, ca rezultatul imediat al iubirii masculine pe Tori Black în zilele ei bune.

Postări populare de pe acest blog

Marcica Belearta despre poeziile pentru văduve: „M-o enervat un fost. Și uneori actualul. Și-un iepure”

Pe Laura Florescu n-o știți, dar deja multă lume a auzit de Marcica Belearta, pseudonimul Laurei, cea care a scris Poezii pentru văduve, carte apărută la finalul lui 2016 la editura Herg Benet. 
Despre ea n-am voie să vă spun că mănâncă pui vii de focă, dar trebuie să știți că locuiește în Câmpulung Moldovenesc, la dracu-n praznic, alături de bunica sa (căreia îi ascunde că și-a făcut tatuaj fain cu Totoro). 
S-a născut în 1979 la Iași, a studiat Electrotehnica și e IT-st autodidact. E gamer care a jucat tot ce se poate juca și recomandă League of Legends. A văzut toate filmele și serialele care se pot vedea, a și tradus filme și recomandă Snowpiercer-ul tradus de ea.

„Anomalii” sau ce se întâmplă când lumea pe care o știm e înlocuită malefic

Îmi plac distopiile. Îmi plac posibilitățile post-apocaliptice. Îmi place să-mi imaginez worst case scenario pentru că eu cred că, mai devreme sau mai târziu, tot ajungem acolo. Chiar acolo, la varianta cea mai rea dintre toate cele posibile.
Nu vreau să amintesc acum de convingerile mele paranoide, nu vreau să mă leg de coaliții, de prevestirile din Povestea Slujitoarei, de exemplu, sau de cele din Oryx și Crake sau din O mie nouă sute optzeci și patru sau din atâtea altele, care-n ultimii ani parcă se materializează în fața ochilor noștri cu o rapiditate mai mare decât cea cu care ai spune: „ce naiba s-a întâmplat cu drepturile omului?”.
Anomalii, apărută în 2017 la Herg Benet, e despre speranțele și așteptările oamenilor, mai ales cele ale adolescenților, toate acestea versus realitatea în fața căreia se trezesc, de cele mai multe ori siderați, îngroziți să afle că sunt altfel decât credeau. În acest caz, într-o lume post-dezastru, supraviețuirea înseamnă supunere și acceptarea orbea…

Ziua în care am fost arhivar

Până acum ceva vreme exista Jurnal de librar pe Serial Readers, ceea ce înseamna că lucram ca librar. După cum se poate deduce din ultimul jurnal, nu mai sunt librar. Așa că am căutat alt job, am găsit, am fost o zi la muncă și o singură zi va rămâne în analele istoriei cu mine arhivar (mă rog, un fel de funcționar în domeniu, pentru că n-am diplomă pe care să scrie că-s arhivar incontestabil).
Partea tragi-comică este că mereu am plecat de la un job nasol la unul mai fain, mereu a fost progres, mereu mai bine, deși niciodată perfect, pentru că perfecțiunea nu există blabla. Acum a fost încoronarea regresului. Meritam coroniță pe bune.